Poarta

Autor: Frederik Pohl
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Mihai Dan Pavelescu
Numar pagini: 432
ISBN: 978-973-143-301-1
Descoperirea de artefacte extraterestre e o temă răspândită în science-fiction, de la "Odiseea spaţială" a lui Arthur C. Clarke la romane mai puţin cunoscute publicului larg, ca "Avatar" al lui Poul Anderson şi până la seriale lider de audienţă ca "Stargate". E o modalitate la îndemână de a explica un avans tehnologic rapid al oamenilor, dar şi o ocazie pentru scriitori de a-şi demonstra imaginaţia şi originalitatea. În centrul romanului lui Pohl, "Poarta" e de fapt un asteroid transformat în staţie spaţială cu sute de mii de ani în urmă de o rasă misterioasă. De la ei au rămas prea puţine urme; până şi numele lor, Heechee, le-a fost atribuit de oameni în lipsa unor surse directe.
Pentru pământenii şi coloniştii venusieni sărăciţi şi înfometaţi pe planetele lor suprapopulate, Poarta devine o nouă Frontieră, un Vest Sălbatic în care cei curajoşi, dar mai ales înzestraţi cu tone de noroc se pot îmbogăţi peste noapte şi pot scăpa pentru totdeauna de mizeria şi nesiguranţa majorităţii. Însă riscul înfruntat e pe măsură: trebuie să se îmbarce în navetele abandonate de Heechee pentru o călătorie la viteze superluminice cu o durată şi destinaţie necunoscută şi asupra căreia nu au nici un control după alegerea la nimereală a coordonatelor de zbor. Dacă Autoritatea Porţii consideră descoperirile lor valoroase îşi primesc răsplata, viaţa lipsită de griji pe Pământ cu îngrijiri medicale de top. Dar multe navete nu se mai întorc deloc, sau revin aducând înapoi doar cadavre mutilate.
Povestiri incredibile #2

Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 444
ISBN: (10) 973-569-876-5
Am pornit cu neîncredere la parcurgerea celui de-al doilea volum al "Povestirilor incredibile", ultimul tradus în română din această serie (cel puţin deocamdată). Ca şi în cazul volumului pe care vi l-am prezentat anterior, coperta este plină de scriitori mari (Stephen King, Jonathan Lethem, China Miéville, Peter Straub) însă, ca şi data trecută, majoritatea suprizelor au venit din partea autorilor de care nu ştiam mare lucru.
"Lusus naturae" a lui Margaret Atwood a fost dezamăgitoare pentru povestirea de început: fadă, fără vlagă. "Ceea ce nu ştii că îţi doreşti" - David Mitchell a schimbat puţin registrul, naraţiunea fiind mai închegată, intriga mai solidă, însă la finalul ei încă aşteptam prima povestire cu adevărat bună. După "Vivian Relf" am fost tentat să renunţ la volum - deşi Jonathan Lethem e un autor multipremiat, cred în continuare că povestirea aceasta este una din cele mai slabe din volum: fără cap şi fără coadă.
Nu-mi place să las neterminate treburile de care mă apuc aşa că am continuat curajos cu "Boişteanul" al autoarei Ayelet Waldman (soţia lui Michael Chabon) şi insistenţa mi-a fost răsplătită. Am crezut mereu că povestirile cu bebeluşi sau copii sunt înfricoşătoare (lucru utilizat din plin şi în cinematografie), iar "Boişteanul" exploatează cu succes relaţia mamă-copil.
Carantina
Autor: Greg Egan
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Mihai Dan Pavelescu
Numar pagini: 320
ISBN: 978-973-569-957-4
Dacă teoria relativităţii e greu de cuprins de omul cu o pregătire medie, mecanica cuantica dă dureri de cap chiar şi specialiştilor. Deşi e la baza lumii în care trăim cu toţi, legile ei par desprinse dintr-o halucinaţie, cu obiecte ce nu se pot hotărî dacă sunt particule sau unde, există în acelaşi timp în mai multe locuri şi mai multe stări - ce-i drept cu o probabilitate bine determinată -, se pot materializa sau dispărea instantaneu, dar în acelaşi timp atât de fragile încât la prima tentativă de măsurare îşi pierd proprietăţile magice şi decad într-o singură stare. Cu toate acestea, Greg Egan porneşte în "Carantina" de la ideea că proprietăţile acestea deosebite şi contra-intuitive ale lumii cuantice pot apărea şi la nivelul macroscopic al realităţii de zi cu zi şi construieşte pe baza aceasta un roman captivant. Ce-i drept, pe el îl ajută şi formaţia de matematician.
Romanul nu se mulţumeşte însă cu mecanica cuantică şi se extinde de aici pe mai multe planuri. Avem şi un fel de contact cu extratereştrii, scurt şi fără drept de apel: în 2034, Sistemul Solar este izolat instantaneu într-o Bulă de provenienţă necunoscută similară cu orizontul unei găuri negre întoarse pe dos. Obiectele care încearcă să se apropie de ea încetinesc la nesfârşit până devin practic nemişcate, fără să o atingă niciodată. Fără o posibilitate de a investiga exteriorul e greu de format o explicaţie, dar consensul e că a fost ridicată de o rasă inteligentă. În cursul romanului, se conturează o motivaţie pe cât de originală pe atât de neobişnuită: Universul şi celelalte fiinţe există ca şi obiectele cuantice într-o suprapunere infinită de stări şi posibilităţi, pe care creierul uman o distruge prin observaţie pentru a crea o lume liniară, cauzală, cu o singură stare existentă la un moment dat. Pentru aceste forme complet străine de viaţă, aceasta echivalează cu un genocid la o scară galactică, iar Bula e modalitatea lor de a se proteja de distrugerea involuntară provocată de privirea umană îndreptată către Cosmos. Și prin asta romanul explică principiul antropocentric al cosmologiei - existăm într-un Univers potrivit pentru viaţa umană pentru că l-am "ales" noi înşine dintre nenumăratele posibilităţi existente - şi paradoxul lui Fermi - nu am întâlnit extratereştrii pentru că le-am anulat existenţa observându-i.
Visează androizii oi electrice?

Autor: Philip K. Dick
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2005
Traducere: Ştefan Ghidoveanu
Numar pagini: 256
ISBN: 973-569-777-7
Eu n-am fost niciodată un mare admirator al romanelor lui Dick, dar chiar şi aşa nu poţi să nu le recunoşti meritele, paradoxurile subtile şi abordarea originală a problemelor umanităţii. Titlul romanului "Visează androizii oi electrice?" m-a intrigat şi s-a dovedit interesant să descopăr ce se ascunde în spatele lui.
Povestea se desfăşoară într-un decor post-apocaliptic, în care Pământul a fost devastat de un Război Mondial nuclear. Oamenii s-au retras în zonele mai puţin afectate de praful radioactiv, iar animalele s-au împuţinat într-atât încât au devenit bunuri de lux, comercializate la preţuri uriaşe în cataloage specializate. Ba mai mult, sunt şi obiect de adoraţie pentru adepţii lui Mercer, un cult influent apărut după război pentru a redeştepta empatia umană faţă de restul lumii vii, şi un puternic indicator al statutului social, obligând pe cei care nu-şi permit un animal veritabil să folosească o fidelă imitaţie mecanică. Cei mai norocoşi dintre locuitori au emigrat către alte planete, dar traiul nu e nici acolo lipsit de greutăţi. În aceste noi colonii, majoritatea muncilor pentru îmbunătăţirea habitatului şi întreţinere sunt încredinţate androizilor, dar aceştia, înzestraţi cu din ce în ce mai multă inteligenţă şi liber-arbitru, încep să aspire la libertatea rezervată oamenilor. Iar pentru a o obţine mulţi evadează, chiar şi cu preţul uciderii stăpânilor lor, se întorc pe Pământ şi încearcă să se ascundă, mimând existenţe normale. Pentru a ţine sub control androizii rebeli, pe Pământ operează un fel de forţă poliţienească, vânători de recompense mai exact, din rândul cărora face parte şi personajul principal al romanului, Rick Deckard.
Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz

Autor: Alastair Reynolds
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Adriana Mosoiu
Numar pagini: 320
ISBN: 978-973-143-214-4
Cele două nuvele care formează volumul de faţă sunt plasate cu sute de ani în viitor, pe colonii umane din vecinătatea Pământului. O space opera fără îndoială, dar una mai întunecată, mai dură şi, de ce nu, mai aproape de realitatea umană decât altele.
Prima nuvelă începe pe colonia Yellowstone, într-un monument dedicat unor cercetători decedaţi în încercarea de a replica structura creierului uman într-un computer. Acolo se reîntâlnesc Richard Swift şi Roland Childe, prieteni din copilărie şi concurenţi în jocuri virtuale încă de atunci. Dispărut de peste 100 de ani, Childe revine pentru a-i propune lui Swift o nouă provocare, mai complexă decât toate competiţiile dintre ei de până atunci, explicând în acelaşi timp absenţa lui îndelungată. În afară de Swift, el a mai adunat o echipă variată pentru a porni în explorarea unui artefact extraterestru misterios, despre care el pretinde că ascunde nişte recompense pe măsură.
Ceilalţi membrii ai echipajului sunt dr. Trintignant, genul "omului de ştiinţă nebun", expert în medicină şi cibernetică şi faimos într-un mod negativ pentru experimentele sale pe oameni şi pe propriul corp; Forqueray, căpitanul ultranaut al navei Apollyon pe care urmau să se îmbarce; hacker-ul Hirz şi Celestine, fosta soţie a lui Swift, devenită un geniu matematician în urma contactului prelungit cu jonglerii minţii.
Replay

Autor: Ken Grimwood
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Antuza Genescu
Numar pagini: 384
ISBN: (10)973-569-943-5
Ce se mai poate întâmpla într-o carte în care personajul principal moare din primele pagini? Aţi putea crede că nu prea multe, dar pentru Ken Grimwood infarctul lui Jeff Winston la vârsta de 43 de ani e doar pretextul pentru o poveste lungă şi impresionantă. Jeff se trezeşte din şocul morţii în propriul său corp cu 25 de ani mai devreme, înapoi în anii de studiu, dar păstrând amintirea vieţii tocmai încheiate şi a evenimentelor trecute, care pentru cei din jur încă nu s-au petrecut.
După confuzia şi spaima iniţială, Jeff începe să-şi facă planuri de viitor. Îşi testează cunoştinţele despre istoria încă nerealizată prin pariuri sportive şi apoi speculaţii bursiere, pe care le câştigă fără excepţie, îmbogăţindu-se fără limită. Îşi reconstruieşte o viaţă pe picior mare, cu o soţie pe măsura bogăţiei şi o fiică perfectă, care devine centrul existenţei lui. Aproape ca şi cum s-ar răzbuna pentru viaţa mediocră de dinainte de moarte, pentru lipsa de realizări profesionale, pentru certurile constante cu soţia. Totuşi fericirea se lasă aşteptată, umbrită de temerile legate de apropierea datei morţii. În ciuda precauţilor pe care le ia de această dată, în exact acelaşi moment survine un infarct şi viaţa lui o ia de la capăt din aceeaşi cameră de cămin din 1963 ca şi prima oară, cu 25 de ani sau doar o secundă în urmă...
Ciberiada

Cândva demult, în vremea copilăriei, printre nenumăratele poveşti cu prinţi şi balauri, am citit una mai altfel. Un basm un pic ciudat, unde cavalerul avea de luptat cu un animal puţin scârbos, greţos, viclean şi urât. O vietate căreia voia să-i semene, pentru a intra în graţiile prinţesei strălucitoare ce-i furase inima. Mi-a rămas multă vreme în minte nu atât imaginea cristalină a celor doi îndrăgostiţi, cât descrierea acelui animal căruia nu am putut să-i dau un nume. Dar cum în poveşti găseşti mereu tot felul de fiinţe dincolo de realitate, nu mi-am frământat prea mult mintea.
Mai bine de 20 de ani după, adică săptămâna trecută, am reîntâlnit povestea. În volumul Ciberiada al lui Stanislaw Lem. E cea a prinţului Ferritius şi a prinţesei Cristala. Şi-acum am indentificat şi animalul ciudat: e de fapt omul. În Universul curat, ordonat, riguros organizat al roboţilor lui Lem se strecoară din când în când această "faţă palidă" al cărei scop pare a fi mereu doar distrugerea: "Fiintele acestea, în aparenţă slabe şi plăpânde, că e destul să cadă de la o înălţime de şaizeci de picioare ca să se sfârşească într-o baltă roşie, reprezintă, datorită vicleniei lor înnăscute, o primejdie mai mare decât toate vârtejurile şi recifele Inelului Astral la un loc!" (Cum l-a înfrânt Erg Reanimatorul pe Faţă palidă)




