Povestiri incredibile #2
Scris de Ioan Todoran • 26 May 2010 • in categoria Thriller
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 444
ISBN: (10) 973-569-876-5
Am pornit cu neîncredere la parcurgerea celui de-al doilea volum al "Povestirilor incredibile", ultimul tradus în română din această serie (cel puţin deocamdată). Ca şi în cazul volumului pe care vi l-am prezentat anterior, coperta este plină de scriitori mari (Stephen King, Jonathan Lethem, China Miéville, Peter Straub) însă, ca şi data trecută, majoritatea suprizelor au venit din partea autorilor de care nu ştiam mare lucru.
"Lusus naturae" a lui Margaret Atwood a fost dezamăgitoare pentru povestirea de început: fadă, fără vlagă. "Ceea ce nu ştii că îţi doreşti" - David Mitchell a schimbat puţin registrul, naraţiunea fiind mai închegată, intriga mai solidă, însă la finalul ei încă aşteptam prima povestire cu adevărat bună. După "Vivian Relf" am fost tentat să renunţ la volum - deşi Jonathan Lethem e un autor multipremiat, cred în continuare că povestirea aceasta este una din cele mai slabe din volum: fără cap şi fără coadă.
Nu-mi place să las neterminate treburile de care mă apuc aşa că am continuat curajos cu "Boişteanul" al autoarei Ayelet Waldman (soţia lui Michael Chabon) şi insistenţa mi-a fost răsplătită. Am crezut mereu că povestirile cu bebeluşi sau copii sunt înfricoşătoare (lucru utilizat din plin şi în cinematografie), iar "Boişteanul" exploatează cu succes relaţia mamă-copil.
Am rămas foarte impresionat de cultura cinematografică de care Steve Erickson a dat dovadă în "Zeroville". Una din cele mai bune bucăţi de proză ale volumului, excelentă scrisă, dacă nu mă înşel a fost ecranizată într-unul din episoadele "Masters of Horror". Oricum, m-am lămurit ulterior de unde veneau referinţele cinematografice către filme mai mult sau mai puţin cunoscute. Erickson este critic de film pentru revista "Los Angeles".
Mult mai inspirată decizia de a pune partea introductivă din "Povestea lui Lisey" (fragment numit "Lisey şi nebunul") - Stephen King decât povestea pistolarului în volumul anterior. Ideea e bună pentru promovare, ceva de genul : "dacă vă place puteţi lua volumul complet, dacă nu, puteţi alege altceva".
Şi cum eu sunt un mare fan al atmosferei în proză (apăsătoare, sufocantă sau cum or fi), mi-a plăcut şi mai mult "7C" - Jason Roberts, o povestire cu iz apocaliptic, însă care mizează mult pe construirea atentă a atmosferei şi o naraţiune lentă care avansează inexorabil spre un final dureros.
Altă povestire reuşită este "Miniaturista" de Heidi Julavits care, deşi începe foarte banal şi leneş cu nişte prietene plecate într-o excursie care apoi se rătăcesc şi ajung într-o locaţie izolată (şi, desigur, foarte ciudată) continuă foarte promiţător şi menţine un nivel ridicat până la finalul excelent de altfel.
Ajuns pe la jumătatea volumului după ce scăpasem de tentaţia de a renunţa la el, am constatat că balanţa povestiri slabe / povestiri bune începuse să se încline binişor spre dreapta.
Când ma bucuram şi eu mai tare a venit povestirea "Copilul" de Roddy Doyle şi mi-a stricat toată distracţia. Mi s-a părut chiar bună la început, însă stilul scriitorului a devenit atât de agasant încât abia am aşteptat să se termine povestirea încât chiar nu mai interesa ce se întâmpla cu personajul principal. De pe partea mea, ar fi putut fi răpit de extratereştri verzi sau ar fi putut călători în timp şi să fie tras pe roată în locul lui Horea că la fel de puţin mi-ar fi păsat. Ca să vă lămuresc, povestirea pare a fi scrisă de un twitterist care ştie că nu poate scrie o propoziţie mai lungă de 180 de caractere. Stilul s-ar fi pretat pentru ceva mult mai scurt, în schimb povestirea este lungită inutil şi primeşte astfel premiul pentru cea mai slabă naraţiune a volumului.
Şi "Delmonico" a lui Daniel Handler mi-a lăsat senzaţia ca bate pasul pe loc aşa că m-am decis să îi acord un loc lângă celelalte povestiri mai slabe ale volumului.
De la "Ordinea lucrurilor" a lui Charles D"™Ambrosio mă aşteptam la mai mult, însă am fost dezamăgit de finalul puţin şchiop. Doi foşti toxicomani colindă ţara cu acte false dându-se drept reprezentanţi ai unei instituţii anti-drog.
Poppy Z. Brite aduce un iz de Exorcistul cu "Diavolul de pe strada Delery": din nou copii nevinovaţi şi prezenţe demonice.
Volumul se închide totuşi într-un mare fel, cu trei povestiri una mai bună ca alta. China Miéville cu "Rapoarte asupra anumitor evenimente din Londra", scrisă la persoana I, cu o societate secretă care investighează "comportamentul" unor străzi şi puţină nostalgie după vremurile în care comunicarea se rezuma la a trimite scrisori.. "Farul legendar de la Viña del Mar" de Joyce Carol Oates scoate enorm de mult dintr-o locaţie minusculă şi o intrigă aparent simplă: un om de ştiinţă care, pierzându-şi soţia, se izolează de bună voie pe o insulă mică pentru a analiza efectele privării de activităţile de socializare. Degradarea sa (fizică şi spirituală) intervine rapid, povestirea curge ameţitor (puţin chiar grăbită pe alocuri, am avut senzaţia) şi se transformă rapid într-un peisaj desolant cu accente horror.
"Puşca cu aer comprimat a domnului Aickman" este ultima povestire a volumului şi aparţine lui Peter Straub pe care vi l-am prezentat recent cu romanul "Copiii pierduţi". Într-un spital se întâlnesc câteva persoane care s-au tot duşmănit până la o vârstă înaintată (un scriitor şi un critic, printre alţii) iar acum sunt puşi faţă în faţă de problemele de sănătate ale bătrâneţii. Nu se putea ca spitalul respectiv să fie un simplu spital, nu?
Deşi iniţial am vrut să discut doar povestirile care contează din acest volum, m-am trezit din nou ca am discutat fiecare naraţiune în parte. Oricum, tragând linie, volumul e peste primul la capitolul proză de calitate, fiind şi mai subţire cu mai bine de 200 de pagini, însă balastul e mai mic şi cel puţin 6 povestiri sunt bune şi merită parcurse (Zeroville, 7C, Miniaturista, Rapoarte asupra anumitor evenimente din Londra, Farul de la Viña del Mar, Puşca cu aer comprimat a domnului Aickman).