Titlu: Fetița cu ochi albaștri
Autor: Michel Bussi
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Mădălin Roșioru
Numar pagini: 408
ISBN: 978-973-46-5175-7

Știți care e marele merit și avantaj al unui thriller polițist? Sau ce transformă un roman polițist într-unul de suspans reușit? În primul rând abilitatea de-a crea un caz beton și o intrigă care să reziste chiar și celei mai minuțioase analize din partea celui mai atent cititor. Dar, în special, capacitatea autorului de-a te ține în priză, de a-ți strecura indicii cu țârâita, nu cât să te umple de frustrare, dar suficient cât să te facă să-ți rozi unghiile până la final. Iar când ai ajuns acolo, să nu exclami supărat că te-a indus în eroare, că te-a păcălit, că ți-a ascuns complet informațiile și că a scos, ca un magician, un truc din pălărie, ci să te facă să exclami: bănuiam eu, dar nu eram sigur, însă totul are logică, totul se închide firesc, misterul e rezolvat, iar vinovații sunt prinși și pedepsiți. Și să ai și sentimentul că s-a făcut dreptate.

Michel Bussi are deja șase romane apărute în România (la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom) și încă două pentru tineri, din seria NEO. Deci nu e deloc necunoscut publicului român, ba dimpotrivă. Însă la vremea la care a apărut acest roman la noi, în 2015, el începuse deja de niște ani buni să urce pe listele celor mai bine vânduți autori din Franța, odată cu apariția acestui thriller alambicat și alert, iar de atunci el se află an de an pe locurile fruntașe ale celor mai bine vânduți autori din Franța. Și vorbim de tiraje de sute de mii de exemplare, chiar milioane.

Dacă Nuferi negri, în opinia mea, cel mai reușit roman al său de până acum, m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de scriitura sa, Fetița cu ochi albaștri, i-a consolidat statutul de autor demn de urmărit – iar cu prilejul interviului pe care i l-am luat la București am aflat, spre încântarea mea, că îi vor mai apărea încă două romane în traducere la noi. Deci bucuria noastră, a cititorilor de thrillere bune.

Romanul de față prezintă o enigmă aparent imposibil de rezolvat: „Un avion se prăbușește în munți cu numai două zile înainte de Crăciunul anului 1980. Dintre cei aproape o sută șaptezeci de pasageri, aparent nici unul nu mai trăiește. Și totuși se întâmplă un miracol: este găsit în viață un bebeluș de numai trei luni. Doar că în avionul prăbușit se îmbarcaseră două fetițe de vârstă apropiată, iar vestea găsirii unei singure supraviețuitoare devine motivul disputei și încrâncenării dintre două perechi de bunici, ambele susținând că fetița care scăpase ca prin minune le este nepoată. Trăiește Lyse-Rose de Carville sau Émilie Vitral? Nimeni nu știe sigur. Copila e declarată o Vitral, însă îndoiala și semnele de întrebare persistă. Optsprezece ani mai târziu, un detectiv angajat de Mathilde de Carville pretinde că a descoperit, în sfârșit, adevărul. Dar detectivul e găsit apoi mort, iar în carnetul în care își trecuse datele investigației nu este notată și concluzia acesteia. Începe astfel o cursă în care măștile cad una câte una, o anchetă neconvențională, în care orice oră contează.”

Și aici intervin în scenă fata disputată de cele două familii, Lylie, tânără de geniu, talentată la orice, dar mai ales la pian, plus frumoasă de pică, și Marc Vitral, băiatul care o iubește, fratele vitreg alături de care a crescut, până la proba concludentă, cea care trebuia să facă definitiv lumină. Au crescut ei ca frații, până când sentimentele frățești n-au mai fost la fel de frățești. Motiv pentru care, se pare, acum, când Lylie a împlinit optsprezece ani, dispare fără niciun cuvânt pentru a rezolva ceva, cum îi spune lui Marc, ceva extrem de important. Spre disperarea acestuia, care n-o mai iubește ca un frate, ci ca un… iubit.

Suntem în 1998 și existau telefoane mobile, dar mai era mult până când oamenii puteau fi urmăriți în timp real cu activarea locației sau o mică aplicație instalată pe telefonul celuilalt. De unde și disperarea lui Marc, care se teme că Lylie, poate aflând adevărul, nu cumva să facă un gest necugetat. Așa că pornește și el în căutarea adevărului, mergând la detectivul cel naiv și credul, cum îi spune și numele (Crédule Grand-Duc), cel care, angajat de matroana familiei de Carville, putred de bogată, acum optsprezece ani, a avut ca misiunea aflarea adevărului: până la urmă cărei familii îi aparține fetița care a supraviețuit cumplitului accident de avion? Numai că, atunci când Marc ajunge la casa detectivului, îl găsește pe acesta mort deja de ceva timp, în urma unei aparente sinucideri. Vezi Doamne, detectivul, pe care l-a chinuit rău conștiința, a aflat adevărul în ultima secundă și s-a hotărât să-și pună capăt zilelor, fără a mai face lumină asupra cazului care i-a luat optsprezece ani...

Aducându-l astfel, încă o dată, la disperare pe Marc. Mai ales că în scenă intră și sora mai mare a lui Lylie, Malvina, dacă aceasta ar fi făcut parte din familia de Carville, o arătare plină de răutate și care, de necaz și durere, a încetat să mai crească atunci când nu și-a mai recăpătat surioara, astfel că acum e de fapt un adult în trup de copil, dar cu nervi, tupeu și răutate cât pentru cinci vieți. Și aceasta este hotărâtă, sub atenta îndrumare a bătrânei de Carville, să pună mâna pe dovada pe care se pare că detectivul sinucigaș a ascuns-o nu se știe unde.

Cum ziceam la început, Michel Bussi reușește încă o dată să ne țină pe jar până la final prin desele răsturnări de situație, intriga extrem de complicată, personajele vii și nenumăratele ramificări ale intrigii (inclusiv jurnalul detectivului este așternut pagină cu pagină, întrerupând acțiunea când ți-e lumea mai dragă, dar făcând încet-încet lumină asupra dedesubturilor complicatului său caz), plus eterna întrebare: până la urmă care fetiță a supraviețuit? Și cum de-a supraviețuit? Și ce familie își va recupera nepoata?

Un carusel amețitor de aventuri nonstop, pentru ca în final, așa cum afirma și Sherlock Holmes: când ai eliminat toate ipotezele, cea care ți-a rămas la final, oricât de neverosimilă ar fi, trebuie să fie adevărul. Și exact așa și este. Nu vă zic ce indiciu m-a ajutat pe mine să rezolv enigma, dar vă zic, totuși, că se ascunde la vedere. Sunt curios dacă îl veți descoperi și voi. Succes!