bookblog.ro

---

#Fragment din “Furtuna pe care am dezlănțuit-o”, de Vanessa Chan. Carte în curs de apariție la Editura Trei

Scris de • 1 April 2024 • in categoria Recomandari, Fragmente

MALAYA BRITANICĂ, ANII 1930

Cecily, o casnică veșnic nemulțumită, este sedusă de generalul japonez Fujiwara și de viitorul glorios promis de el: o Malaya „independentă“, eliberată de sub stăpânirea britanică. Pe măsură ce se adâncește în rolul de spioană personală a generalului, Cecily schimbă fără să vrea destinul propriei țări, întâmpinând cu brațele deschise o formă distrugătoare de dictatură japoneză, în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

 

 

MALAYA OCUPATĂ DE JAPONEZI, 1945

Cecily și familia ei supraviețuiesc cu greu. Copiii săi, Jujube, Abel și Jasmin, sunt înconjurați de tot felul de amenințări și se bazează pe mama lor ca să rămână la adăpost de pericole. Însă Cecily nu le poate vorbi despre implicarea sa în război și nici nu știe cum să îi mai protejeze după instalarea noului regim. Oare poate Cecily să-și înfrunte trecutul pentru a-și salva copiii? Sau e deja prea târziu?

„Curajos și deosebit de emoționant, Furtuna pe care am dezlănțuit-o este unul dintre cele mai impresionante și mai reușite romane de debut pe care le-am citit vreodată.“ - Tracy Chevalier

 

FRAGMENT

Jasmin și Yuki își creaseră o rutină a lor. Se așezau una în fața celeilalte pe un petic de iarbă de lângă casă, astfel încât să nu fie văzute de Jujube pe fereastră și departe de drumul pe unde patrulau de obicei soldații. Jasmin scotea placa de congkak, pe care o ascunsese în spatele unui tufiș de bougainvillea, și o punea între ele. Era o placă de lemn sculptată în formă de barcă, avea șapte găuri mici pe fiecare parte și două mai mari, goale, la capete, care funcționau pe post de „casă“.

Congkakul era un joc al numerelor, în care doi jucători mutau bile de sticlă peste găurile din placa alungită, cu scopul de a acumula cât mai multe varietăți aprins colorate, de lumină și de frumusețe, în propria casă. În loc săl considere un joc în care pierzi sau câștigi, lui Jasmin îi plăcea să se gândească la el ca la un joc al salvării, ghidând fiecare bilă înapoi, spre casa ei.

Întro noapte, jucă o rundă cu sine însăși, întrebânduse, dacă ar avea șapte locuri pe o barcă, cui lear aloca. Familia ei avea cinci membri, așa că nu mai rămâneau decât două locuri la dispoziție pe barca imaginară. Cui să le ofere? Poate lui Peik Lum, fata durdulie de la farmacie?

Asta lar face foarte fericit pe Abel și Jasmin se gândi că, astfel, ar primi mereu de la ea medicamentele necesare. Ori poate bătrânului japonez cu față de buhă despre care vorbea Jujube atât de des și pe care se părea căl îndrăgește. De o vreme, primeau cartele alimentare de la el și cadouri, inclusiv placa de congkak. Ar fi fost plăcut să aibă un bărbat amabil pe lângă ei care să le ofere cadouri. Dar cum rămânea cu Yuki? Yuki, cu ochii ei strălucitori și față turtită, care părea deo seamă cu Jasmin, dar cumva îți dădea senzația unei fete mai mari. Yuki, care încerca săși ascundă tăieturile dintre degete și care șchiopăta uneori de parcă ar fi fost lovită cu pumnul între picioare. Yuki, care întotdeauna îi spunea istorioare despre cum își petrecuse ziua, despre viața ei, despre oamenii care locuiau cu ea. Istorioare pe care însă nu le termina niciodată. Apoi Jasmin își aminti că deținea de fapt trei locuri în plus, nu două, căci Abel dispăruse și familia ei avea numai patru membri acum. Lui Abel nui mai trebuia un loc în barcă. Când își aminti de el, începu so doară burta.

Ea și Yuki aranjară jocul ca întotdeauna, cu tabla între ele și iarba zgâriindule pielea din spatele genunchilor. Jasmin își netezi cămașa de noapte, ca să se ferească de firele de iarbă care, uneori, îi lăsau urme nesuferite pe coapse. Yuki i se păru distrată, așa cum trăgea de iarbă și o presăra pe cămășuța ei.

— Yuki, sângerezi.

Jasmin îi arătă cu degetul un punct de pe picior.

Yuki trase de cămașă.

— Nu mai doare.

— Yuki, ce se petrece cu tine? Nu vrei să ne jucăm?

Jasmin se obișnuise să o vadă pe Yuki cu tăieturi ici și colo, dar sângele de pe picior părea proaspăt, iar lumina din ochii ei, stinsă.

— Azi a fost un unchi. Sa purtat mai dur.

— Cum adică un unchi?

Yuki clătină din cap și luă o mână de bile.

— Încep eu jocul.

Cu câteva zile înainte, când Jasmin o întrebase unde locuiește, Yuki se holbase la placa de congkak și răspunsese:

— Întrun loc diferit, care pute.

— Și beciul meu miroase uneori, o consolase Jasmin. Jujube zice că e de la rahatul de șobolan.

Crezuse că grosolănia o va face pe Yuki să chicotească, întrucât orice îi stârnea râsul. Dar Yuki își ferise privirea. Întotdeauna era așa. Jasmin știa că Yuki locuiește întro casă cu mai multe fete și o femeie mai în vârstă, mătușica Woon. Uneori se plângea de celelalte fete — cum îi furau lucrurile sau cum se purtau urât cu ea. Odată îi povestise lui Jasmin cum și ea aruncase pieptenii unei fete în coșul de gunoi, apoi turnase ulei fierbinte peste ei, pentru ca fata să nui mai poată folosi niciodată. Jasmin se îngrozise; nimeni din familia ei nu sar fi purtat cu atâta răutate. Jasmin se gândise că Yuki ar trebui să fie mai recunoscătoare. Ei îi plăcea să se cuibărească lângă sora sa în colțul lor, în fiecare seară. În lumina lunii, simțea că o poate vedea pe Jujube de pe vremuri — cea care îi citea povești, care voia să ajungă cineva, doctoriță sau directoarea unei școli. Pentru Jasmin, să aibă mai multe surori ca Jujube ar fi fost ceva grozav.

După ceși aranjă bilele în găurile mari ale plăcii, Yuki spuse:

— Știi cum e când îți intră ceva acolo?

Fata arătă cu degetul spre păsărica lui Jasmin.

Jasmin își aminti când își vârâse degetele printre pliurile pielii și îi mirosise a pipi. Însă nu voia săi spună asta lui Yuki.

— Nu. De ce? Te mănâncă?

Uneori, când nu se spăla cum trebuie sau dacă familia ei rămânea fără hârtie igienică, raționalizată și ea, lui Jasmin îi apăreau semne roșii acolo, jos. Jujube o ajuta să frece locurile cu un cub de gheață și se simțea mai bine.

— E ca și cum ai vomita crunt prin gaura greșită, îi explică Yuki. Parcă cineva șiar face loc cu pumnul peacolo ca săți iasă pe gură.

Lui Jasmin i se întoarse stomacul pe dos și i se umplură ochii de lacrimi. Nu mai auzise niciodată vocea lui Yuki tremurând în asemenea hal. Jasmin se gândi la sora ei, serioasă, puternică, întotdeauna pregătită cu o soluție. Chiar dacă mama lor țipa, Jasmin avea nevoie doar să simtă degetele lui Jujube în palma ei și știa că e în siguranță.

— Yuki, vrei să vorbești cu sora mea? No să spună nimănui.

— O să fie furioasă că teai furișat afară, se împotrivi Yuki. În orice caz, nu vreau să mă mai joc.

Yuki înclină placa de congkak și urmări cum bilele se rostogolesc pe iarbă, un gest care o șocă pe Jasmin. Deschise gura să protesteze, dar Yuki o opri.

— Jocul ăsta e plictisitor. Haide săți arăt ceva.

Yuki sări în picioare și își șterse sângele, lăsând în urmă o pată maronie pe cămășuța ei galbenă de la care Jasmin nuși putea lua ochii.

— Vino! Să mergem!

Yuki o trase pe Jasmin în picioare și își strecură mâna aspră, dar albă, în cea închisă la culoare a prietenei sale.

Cât alergă alături de Yuki, luna își revărsă lumina la picioarele lor. Cămășile lor de noapte foșneau, una galbenă, alta albă, două apariții micuțe și săltărețe. Pe Jasmin o luă cu amețeală. Se întâmplaseră multe lucruri în timpul discuției lor și îi lipseau multe piese din puzzle, chiar dacă înțelesese puținele cuvinte pe care le schimbaseră.

— Unde mergem? întrebă Jasmin gâfâind, chinuinduse să țină pasul cu Yuki.

Din cauza izolării în beci, își pierdea iute suflul și nu mai alerga cu ușurință. Își simțea picioarele ca din cauciuc. Nu avea deloc stabilitate în mișcare.

— Vreau săți arăt locul meu preferat din întreaga lume.

Luna se ascunsese după un nor, iar lui Yuki nu i se mai zărea pe chipul umbrit decât licărul din ochi.

— E un loc secret. Nu mă pot găsi acolo.

Umezeala ierbii grase pătrunse prin papucii subțiri ai lui Jasmin. Yuki făcea așa mereu. Vorbea în ghicitori. Unde era locul ăsta? Și cine nu putea so găsească?

— Yuki, am obosit. Mai avem mult? zise Jasmin, răsuflând greu, printre dinți, cu sudoarea șiroindui pe spate.

Trecură de un dâmb, de râu, iar mirosul de noroi i se amestecă în nări cu izul ei de transpirație și al lui Yuki, amețindo și enervândo totodată. Începu săși facă griji. Dacă Jujube se trezea și nu o găsea?

— Nu mai e mult. Alergi atât de încet! Ești norocoasă că nu locuiești cu mătușica Woon. Nu ai reuși să te ferești de bastonul ei, comentă Yuki.

Jasmin simți un nod în gât.

— Nu mai râde de mine!

Strigătul și gâfâitul o înecară.

Yuki se posomorî și buza de jos începu săi tremure pe partea desfigurată și aspră a feței. În lumina lunii care se strecura printre nori, crevasele de pe chipul fetei păreau și mai adânci. Jasmin regretă imediat. Învățase să reacționeze la stările de spirit ale celor din jur. Dacă cineva ridica glasul, dacă ochii cuiva se umpleau de lacrimi, dacă atmosfera dintro încăpere devenea apăsătoare, știa că, dacă zâmbește, face ochii mari și se urcă în poala cuiva, sentimentul se va schimba.

Jasmin deschise gura larg și se uită cruciș. Un fir de salivă i se prelinse pe bărbie când fata se lăsă dramatic să cadă pe spate.

— Sunt moartăăăăă, gemu ea exagerat.

Yuki începu să chicotească și hohotele răsunară în noaptea tăcută ca niște clopoței în vânt. Jasmin se relaxă. Porniră din nou la drum.

După câteva minute, Yuki se opri.

— Am ajuns! Să nu faci zgomot.

Un semn așezat întrun colț spunea: BINE AȚI VENIT. În fața lor, la doar câțiva metri, se vedea un șir de maghernițe din lemn identice, cu acoperișuri de stuf, îmbrăcate în frunze de palmier nipa. Fiecare avea o fereastră și o ușă îngustă din lemn. Unele uși erau larg deschise, altele, cele mai multe, închise. Jasmin ridică degetul arătător și numără până la paisprezece. Pământul de pe aleea care ducea la ele era noroios și plin de urme de ghete, cu striațiile vizibile sub razele lunii. În aer plutea miros de trupuri asudate, sânge și un iz stătut pe care Jasmin nul recunoscu. Yuki își duse un deget la buze și îi făcu semn din cap să o urmeze. Alergară dea lungul cărării de lângă maghernițe, iar Jasmin încercă să arunce o privire înăuntru, acolo unde ușile erau deschise. Domnea întunericul, dar întro magherniță văzu o fată, nu mai mare de 12 ani, întinsă pe o parte. Un bărbat în uniformă militară stătea

în picioare, deasupra ei, cu spatele la ușă. Când Jasmin și Yuki se furișară mai departe, bărbatul trânti ușa, dar nu înainte ca Jasmin să se uite în ochii fetei de pe podea. Avea o privire goală, neagră.

— Yuki, mie frică.

Jasmin se dădu mai aproape de prietena ei, simțindui transpirația acră de la subsuori.

— Nu mai fi o mototoală!

Yuki o trase pe Jasmin dincolo de cotitura drumului.

— Vino cu mine, îți arăt unde mă ascund eu.

Jasmin scânci.

— Vreau să mă întorc acasă. Jujube se poate trezi oricând.

— Dar suntem aici, Mini! Hai, urcăte acolo!

Yuki îi arătă o roabă de un albastru strălucitor, care stătea dreaptă întrun colț, pe un petic de iarbă. Doar zece pași le despărțeau de maghernițe, dar, întrucât cărarea cotea, nu se vedeau deloc din aleea principală. Roaba se dovedi surprinzător de curată, ba chiar nouă.

— Roata e desfăcută, zise Yuki, arătând spre vârful roabei. Nimeni nu o folosește.

— Și tu ce faci cu ea? întrebă Jasmin.

Yuki își săltă cămașa de noapte și se cocoță în roabă. Îi întinse mâna lui Jasmin.

— Haide! Aici o să ne jucăm. Acesta e castelul meu. Departe de toate, nimeni nu ne poate găsi aici.

— Asta e o roabă, Yuki. Tati are una la fel.

— Numai aici suntem în siguranță, insistă Yuki. Adulții nu ne pot vedea, fiindcă e magică.

Yuki zâmbi cu toată fața, arătânduși dinții, și lui Jasmin îi aminti de soare. Jasmin se urcă și ea în roabă și se așeză în fața lui Yuki, cu picioarele încrucișate.

Genunchii li se atingeau. Yuki scoase atunci ceva care arăta ca un cearșaf, îl desfăcu și îl aruncă peste ele, ferindule astfel de ochii lumii. Ici și colo, prin țesătura subțiată se strecurau doar razele lunii. Jasmin nu vedea mare lucru din Yuki, cu excepția ochilor ei și, când îi întâlni privirea, amândouă izbucniră în râs.

— Sst! spuse Yuki, încercând să se oprească din chicotit. Nu vreau să ne audă cineva.

Jasmin habar navea de ce se amuză sau de ce o copleșise un val de bucurie, dar aici, în castelul lui Yuki, în mica roabă albastră, înghesuite una întralta sub cearșaful cald, simțea că amândouă construiseră o lume doar pentru ele, în care nimeni nu le putea prinde și pe care nimeni nu leo putea lua.

Vanessa Chan este o scriitoare malaysiană. Furtuna pe care am dezlănțuit-o este romanul său de debut, care urmează să fie publicat în douăzeci de țări din întreaga lume. Celelalte scrieri ale sale au apărut în Electric Lit, Kenyon Review și altele publicații prestigioase. Locuiește în cea mai mare parte a timpului în Brooklyn.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro