Titlu: Visează androizii oi electrice?
Autor: Philip K. Dick
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2005
Traducere: Ştefan Ghidoveanu
Numar pagini: 256
ISBN: 973-569-777-7

Eu n-am fost niciodată un mare admirator al romanelor lui Dick, dar chiar şi aşa nu poţi să nu le recunoşti meritele, paradoxurile subtile şi abordarea originală a problemelor umanităţii. Titlul romanului "Visează androizii oi electrice?" m-a intrigat şi s-a dovedit interesant să descopăr ce se ascunde în spatele lui.

Povestea se desfăşoară  într-un decor post-apocaliptic, în care Pământul a fost devastat de un Război Mondial nuclear. Oamenii s-au retras în zonele mai puţin afectate de praful radioactiv, iar animalele s-au împuţinat într-atât încât au devenit bunuri de lux, comercializate la preţuri uriaşe în cataloage specializate. Ba mai mult, sunt şi obiect de adoraţie pentru adepţii lui Mercer, un cult influent apărut după război pentru a redeştepta empatia umană faţă de restul lumii vii, şi un puternic indicator al statutului social, obligând pe cei care nu-şi permit un animal veritabil să folosească o fidelă imitaţie mecanică. Cei mai norocoşi dintre locuitori au emigrat către alte planete, dar traiul nu e nici acolo lipsit de greutăţi. În aceste noi colonii, majoritatea muncilor pentru îmbunătăţirea habitatului şi întreţinere sunt încredinţate androizilor, dar aceştia, înzestraţi cu din ce în ce mai multă inteligenţă şi liber-arbitru, încep să aspire la libertatea rezervată oamenilor. Iar pentru a o obţine mulţi evadează, chiar şi cu preţul uciderii stăpânilor lor, se întorc pe Pământ şi încearcă să se ascundă, mimând existenţe normale. Pentru a ţine sub control androizii rebeli, pe Pământ operează un fel de forţă poliţienească, vânători de recompense mai exact, din rândul cărora face parte şi personajul principal al romanului, Rick Deckard.

Îndurerat de defectarea oii lui electrice şi împins de dorinţa de a avea un animal veritabil, Deckard acceptă o misiune aproape imposibilă, în speranţa unei prime pe măsură: capturarea într-o singură zi a unui grup de şase androizi ucigaşi de cel mai nou tip, Nexus-6, mai "umani" decât celelalte modele. Greutăţile pe care le întâmpină apar din mai multe direcţii: în primul rând androizii sunt inteligenţi şi bine organizaţi, apelând la orice truc pentru a se feri de captură şi lichidare; "Testul Voigt-Kampff de Determinare a Empatiei" folosit pentru identificarea lor e pe punctul de a eşua din cauza reacţiilor din ce în ce mai greu de separat de cele veritabile; compania producătoare Rosen nu e prea dispusă să asiste forţele de ordine împotriva propriilor creaţii, preferând să urmărească de pe margine pentru a descoperi cum să îmbunătăţească în continuare creierele artificiale. Lupta dintre cele două tabere se extinde şi la nivelul mass-media în roman. Mercerismul îşi răspândeşte învăţătura printr-un aparat original numit "orgă de senzaţii", folosit printre altele pentru a experimenta martiriul şi renaşterea lui Mercer laolaltă cu animalele, în timp ce androizii sunt susţinuţi mai subtil de emisiunea TV non-stop a Matahalei Prietenoase.

Dar cele mai mari complicaţii vin din interior, din tensiunea dintre mintea lui Deckard care îi aminteşte că victimele sale sunt doar nişte maşini organice sofisticate şi deci nu e un ucigaş, şi doctrina mercerismului, care îi învaţă pe oameni că toate fiinţele sunt sacre. Pe acest conflict interior mizează de altfel şi androizii, încercând să-şi evidenţieze trăsăturile umane cu fiecare ocazie. Întreaga carte reflectă astfel existenţa umană între două extreme: cea de "prădător solitar" - care îşi urmăreşte propriile interese egoiste, atitudine care a cauzat probabil şi războiul nuclear -, reprezentată de androizii raţionali, şi cea de iubitor şi protector al naturii, personificată de idiotul John Isidore, atât de dedicat religiei lui Mercer încât e incapabil să facă rău unui păianjen. Între aceste ipostaze se găsesc majoritatea personajelor, şi Rick însuşi oscilează de multe ori între ele în încercarea de a-şi încheia misiunea fără a-şi pierde echilibrul mental. Într-un fel asta explică şi titlul cărţii: ca într-un test de empatie, te poţi întreba dacă un android îşi doreşte şi el să aibă un animal, chiar şi unul fals, pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de alte forme de viaţă. Răspunsul ce reiese din roman e destul de evident negativ, subliniind deosebirea fundamentală dintre gândirea umană şi cea artificială.

Bineînţeles, fiind vorba de Philip K. Dick, e improbabil ca acesta să fie singurul mesaj al cărţii. Dorinţa aproape obsesivă de a îngriji un animal, de exemplu, poate fi înţeleasă atâta timp cât e vorba de unul viu, dar substituirea acestuia cu unul electric mie îmi sună a ipocrizie, oricât de bine intenţionată ar fi. E aici o ironie la adresa oamenilor, continuând să mimeze un statut pe care nu-l au pentru a-şi menţine o anumită imagine în ochii celorlalţi, ca şi a societăţii de consum, care mai devreme sau mai târziu ajunge să producă în masă copii ale bunurilor de lux la preţuri accesibile pentru majoritate. Imitarea animalelor a atins, ca şi producţia de androizi, culmi impresionante care duc la efecte perverse, degradând în acelaşi timp principiile mercerismului. De exemplu, Isidore, în ciuda iubirii lui faţă de animale, nu deosebeşte unul real de o imitaţie mecanică, ajungând să omoare o pisică în încercarea de a-i găsi circuitele din interior.

Ca un fapt divers, acţiunea se petrece în anul 1992, care pentru noi a trecut fără  incidente nucleare sau androizi care să lucreze în locul nostru, dar pentru autor era încă la peste 20 de ani în viitor. Faptul că partea de anticipaţie nu s-a materializat, fără să-i reducă însă popularitatea şi mesajul, nu poate decât să pledeze în favoarea calităţii romanului.

de George Moga