Adrian Voicu are talent la povestit, iar romanul de față o demonstrează fără nici o îndoială (asta dacă te mai poți gîndi la vreo ceva printre rîsete). Umor românesc după Caragiale? Există. Ficțiune istorică românească fără solemnitate? Există. Imaginație exuberantă? Nu mai spun.
[Citeste tot Articolul]
”Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...”
[Citeste tot Articolul]
0
Titlu: Blues pentru o pisică neagră
Autor: Boris Vian
Rating: 
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2007
Traducere: Nicolette Tiloi
140 pagini
ISBN: 978-1-60257-030-6
Doze de absurd cu un grad mare de adicţie, puse în 11 pastile, recomandate de medic de trei ori pe zi.
[Citeste tot Articolul]
0 
Titlu: Eureka Street
Autor: Robert McLiam Wilson
Rating:
Editura: Vintage
Anul apariţiei: 1997
396 pagini
ISBN: 978-0345427137
În mijlocul conflictelor politice şi religioase care intersectează viaţa oraşului Belfast la începutul anilor ’90, doi prieteni îşi caută fericirea.
Rareori mi se întâmplă să văd ecranizarea înainte de a citi romanul care stă la baza ei. Prefer să urmăresc filmul după ce detaliile cărţii mi se vor fi estompat, ca să evit încolonarea mintală a diferenţelor şi asemănărilor dintre cele două. Dar de la un roman despre înfiinţarea primei trupe de muzică soul în capitala Irlandei nu aveam cine ştie ce aşteptări, iar descrierile entuziaste ale unor stiluri muzicale absente din playlistul meu de obicei îşi ratează scopul, aşa că înspre povestea asta m-am lăsat ademenită de vreo două nume din distribuţia filmului, regizat de Alan Parker.
Prin anii ’80, pe fundalul imaginarului Barrytown, suburbie funestă a Dublinului, Derek şi Outspan (interpretat de un foarte tânăr Glen Hansard) fac parte dintr-o formaţie pop rock cam şubredă, care-şi desfăşoară activitatea la nunţi şi petreceri de Crăciun. Jimmy Rabbitte, excepţional prezicător al trendurilor muzicale, se oferă să îi îndrume pe cei doi prieteni spre succes, în calitate de manager al unei noi trupe. El propune potenţialilor membri al acesteia o misiune grandioasă: aceea de a scoate la iveală sufletul oraşului, prin îmbinarea unor cântece arhicunoscute la nivel internaţional cu versuri despre clasa muncitoare şi problemele acesteia la nivel local - reduse, pentru început, la sex şi politică. Opţiunea pentru stilul soul o justifică printr-o paralelă destul de forţată între discriminarea persoanelor de culoare în SUA şi aceea a irlandezilor în Europa.
[Citeste tot Articolul]
E inevitabil, odată ajuns la o maturitate raţională, să fii afectat de maniera, universal dizgraţioasă a scenei politice de a uita rândurile capetelor plevei şi de a se fâstâci în hainele măreţiei sale. Fără îndoială, acest lucru provoacă dezgust şi repulsie, însă poate căpăta şi o tentă educativă, servind drept exemplu negativ. Dar gândind că şi din negru poate să iasă alb cu multă trudă, încăpăţânare şi o putere imaginativă demnă de Monty Python, te trezeşti pe meleagurile necunoscute a unor secole suprapuse nefericit pentru timpurile respective, dar nesperat de intuitive pentru o literatură de explicaţie şi sarcasm.
Într-un mediu modern, localizat undeva într-un început de secol XX, când întreaga Europă dă în foc, când se animează graniţele, oamenii devin maşinării şi de pe la casele lor tinerii îşi fac aluzii de glorie sfârşind doar sub bretele de scândură, se reîncarnează o Anglie cumva uitată, cumva de legendă, cumva mistică, o imagine a unor întâmplări de notorietate fictivă menite a universaliza întregul sens politic. Nu pot fi considerate tertipuri scriitoriceşti de a parodia, deşi ar putea fi privite ca un atentat la integritatea diplomatică, ci mai degrabă ca o caricaturizare a unui teatru derizoriu, degradat şi ofilit al înaltei societăţi aflate în discuţie. Iar în final nu se găseşte „bătaia de joc” întâlnită frecvent în aceste tipuri de text, ci o analiză profundă şi detaliată a unui ochi dotat cu o gură mai deschisă decât altele şi mai antrenată de îndrăzneală. Pare-se că slovele lui Donald Barthelme se păienjenesc inevitabil într-o serie de răspunsuri aforistice, un cumul de replici ca într-un dialog permanent nu doar între personaje, ci şi într-o intimitate concentrată în jurul cititorului. Acest dialog mascat scriitor-cititor creează oportunitatea unui arc voltaic între aceştia, astfel încât şiretenia scriitorului de a strecura ferestre de gândire este prezentă. E şi normal ca acesta să nu stăruiască asupra ideii de impunere, ci asupra sugestiei şi antrenării sistemului de chestionare.
[Citeste tot Articolul]
(ediţia în limba engleză)
Politica, o chestiune spinoasă
O satiră politică pe cât de savuroasă, pe atât de profundă, Porcul spinos ne vorbeşte despre trecerea de la un regim totalitar la un regim democrat, dar şi despre aberaţiile socio-umane care apar odată cu tranziţia. Subiectul romanului este unul aparent simplu, procesul unui fost dictator comunist, fictiv, Petar Solinski, al cărui personaj a fost inspirat de dictatorul bulgar Todor Zhivkov.
Julian Barnes transformă procesul acestui dictator într-un context mai larg în care se perindă personaje din categorii umane diferite, studenţi care se bucură de căderea regimului, nostalgici bătrâni care îmbrăţişează portretul dictatorului căzut, dar, mai ales, oameni cu funcţii importante care au "întors armele" comunismului şi acum încearcă să pară adepţi convinşi ai noului regim (deşi se dovedeşte că sunt produsul regimului înlocuit). Totul se dovedeşte a fi un simulacru, iar ceea ce trebuia să vină ca o revelaţie, eşuează lamentabil, pentru a da o ultimă victorie dictatorului înrobit.
[Citeste tot Articolul]
Copyright ©2011 Bookblog.ro