bookblog.ro

Un oraş în căutarea sufletului

Scris de • 1 December 2010 • in categoria

Titlu: The Commitments
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 1990
Numar pagini: 176
ISBN: 978-0-749-39168-3

Rareori mi se întâmplă să văd ecranizarea înainte de a citi romanul care stă la baza ei. Prefer să urmăresc filmul după ce detaliile cărţii mi se vor fi estompat, ca să evit încolonarea mintală a diferenţelor şi asemănărilor dintre cele două. Dar de la un roman despre înfiinţarea primei trupe de muzică soul în capitala Irlandei nu aveam cine ştie ce aşteptări, iar descrierile entuziaste ale unor stiluri muzicale absente din playlistul meu de obicei îşi ratează scopul, aşa că înspre povestea asta m-am lăsat ademenită de vreo două nume din distribuţia filmului, regizat de Alan Parker.

Prin anii ’80, pe fundalul imaginarului Barrytown, suburbie funestă a Dublinului, Derek şi Outspan (interpretat de un foarte tânăr Glen Hansard) fac parte dintr-o formaţie pop rock cam şubredă, care-şi desfăşoară activitatea la nunţi şi petreceri de Crăciun. Jimmy Rabbitte, excepţional prezicător al trendurilor muzicale, se oferă să îi îndrume pe cei doi prieteni spre succes, în calitate de manager al unei noi trupe. El propune potenţialilor membri al acesteia o misiune grandioasă: aceea de a scoate la iveală sufletul oraşului, prin îmbinarea unor cântece arhicunoscute la nivel internaţional cu versuri despre clasa muncitoare şi problemele acesteia la nivel local - reduse, pentru început, la sex şi politică. Opţiunea pentru stilul soul o justifică printr-o paralelă destul de forţată între discriminarea persoanelor de culoare în SUA şi aceea a irlandezilor în Europa.

Până în acest punct nu există mari discrepanţe între carte şi film. Mai departe, însă, varianta cinematografică este net avantajată de prezenţa unei coloane sonore excepţionale, care deviază în mod inspirat de la titlurile întâlnite în roman, şi de introducerea scenelor în care Jimmy, imaginându-se pe culmile gloriei, îşi expune opiniile în interviuri fictive. Pe deasupra, filmul exploatează potenţialul comic al procesului de selecţie a membrilor. Este detaliat implicit sensul calificativului deadly (mişto, mortal) în societatea vestică a anilor ’80 – aflată sub influenţa muzicii punk, metal, glam, cu reminiscenţe hippy şi country. Curentul disco nu trebuie lăsat nici el pe dinafară, aşa că trupa se alege cu trei domnişoare nu prea talentate, dar fotogenice (prototip: The Supremes).

De la tatăl lui Jimmy, adorator fanatic al lui Elvis Presley, până la Joey „Buze” Fagan, personaj enigmatic, ce pătrunde în noua trupă recitând o întreagă listă a celebrităţilor pe care le-ar fi acompaniat la trompetă (James Brown, BB King, Screamin’ Jay Hawkins, Otis Redding, Joe Tex, Jimi Hendrix, Stevie Wonder şi eu aici mă opresc, dar Joey nici pe departe), această mică lume a suburbiei industriale irlandeze respiră cultura pop sosită de pe cealaltă parte a Atlanticului cu întârziere de cel puţin o decadă. În ciuda insistenţei sale asupra savorii locale a trupei, Jimmy ia decizia ca soliştii să renunţe la accentul propriu în timpul concertelor, adoptând în schimb unul cosmopolit. Joey, la rândul său, povesteşte cum şi-a încheiat autoexilul în SUA în urma revelaţiei unui pastor baptist cu privire la menirea lui de a pune capăt violenţei grupărilor paramilitare irlandeze, dăruindu-i ţării soul.

Numele trupei, The Commitments („Angajamentele”), este conceput de Jimmy astfel încât să îmbine obligatoriul articol hotărât The al formaţiilor rock americane cu o declaraţie de intenţie. Însă majoritatea personajelor se dovedesc opace în faţa retoricii manageriale şi a metaforelor lui Joey: vocalistului Deco îi este clar faptul că trupa este a lui, pianistul James acordă prioritate studiilor de medicină, saxofonistul Dean cade în păcatul jazzului (acuzat de Joey drept „muzică pentru creier”), toboşarul Billy dă bir cu fugiţii, nemaiputând suporta aerele vocalistului, fetele se încurcă pe rând cu Joey, spulberându-le iluziile tuturor celorlalţi, iar întârzierea câştigului material, în condiţiile în care majoritatea membrilor sunt şomeri, ameninţă constant plăpândul echilibru al grupului.

Dar, la urma urmei, de ce vă recomand cartea? Pentru că Roddy Doyle dezgroapă umorul din cotloane unde majoritatea privitorilor ar observa cu precădere mizeria şi exasperarea; pentru că, în spatele poveştii uşurele despre o adunătură de veşnici post-adolescenţi, se strecoară tot soiul de informaţii istorice şi culturale (completate, de altfel, în următoarele două volume ale trilogiei Barrytown); pentru că vă va obliga la un moment dat să recurgeţi la dicţionarul meu preferat. Cât despre film, vi-l recomand, pe lângă deja-lăudata coloană sonoră, pentru finalul uşor diferit şi pentru modul în care oferă o adâncime nebănuită câtorva dintre personajele secundare ale variantei livreşti şi preschimbă nesuferiţii în inşi simpatici.

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro