Titlu: Regele
Autor: Donald Barthelme
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2007
Numar pagini: 141
ISBN: 978-1-60257-011-5

E inevitabil, odată ajuns la o maturitate raţională, să fii afectat de maniera, universal dizgraţioasă a scenei politice de a uita rândurile capetelor plevei şi de a se fâstâci în hainele măreţiei sale. Fără îndoială, acest lucru provoacă dezgust şi repulsie, însă poate căpăta şi o tentă educativă, servind drept exemplu negativ. Dar gândind că şi din negru poate să iasă alb cu multă trudă, încăpăţânare şi o putere imaginativă demnă de Monty Python, te trezeşti pe meleagurile necunoscute a unor secole suprapuse nefericit pentru timpurile respective, dar nesperat de intuitive pentru o literatură de explicaţie şi sarcasm.

Într-un mediu modern, localizat undeva într-un început de secol XX, când întreaga Europă dă în foc, când se animează graniţele, oamenii devin maşinării şi de pe la casele lor tinerii îşi fac aluzii de glorie sfârşind doar sub bretele de scândură, se reîncarnează o Anglie cumva uitată, cumva de legendă, cumva mistică, o imagine a unor întâmplări de notorietate fictivă menite a universaliza întregul sens politic. Nu pot fi considerate tertipuri scriitoriceşti de a parodia, deşi ar putea fi privite ca un atentat la integritatea diplomatică, ci mai degrabă ca o caricaturizare a unui teatru derizoriu, degradat şi ofilit al înaltei societăţi aflate în discuţie. Iar în final nu se găseşte „bătaia de joc” întâlnită frecvent în aceste tipuri de text, ci o analiză profundă şi detaliată a unui ochi dotat cu o gură mai deschisă decât altele şi mai antrenată de îndrăzneală. Pare-se că slovele lui Donald Barthelme se păienjenesc inevitabil într-o serie de răspunsuri aforistice, un cumul de replici ca într-un dialog permanent nu doar între personaje, ci şi într-o intimitate concentrată în jurul cititorului. Acest dialog mascat scriitor-cititor creează oportunitatea unui arc voltaic între aceştia, astfel încât şiretenia scriitorului de a strecura ferestre de gândire este prezentă. E şi normal ca acesta să nu stăruiască asupra ideii de impunere, ci asupra sugestiei şi antrenării sistemului de chestionare.

Astfel se creează un univers în care legendarii Cavaleri ai Mesei Rotunde, cei despre care plesneau poveştile de vitejie şi lealitate, se trezesc în victorii de complezenţă, fără oţel răvăşit, fără zale zornăitoare, doar un întins război rece plin de plictiseală şi impenitenţă. Aceşti cavaleri suferinzi de o burlăcie acută şi o lene desăvârşită, îşi petrec zilele încăierându-se pasiv şi demagogic doar pentru a-şi întreţine „icoana” proprie. Totul planează în era mecanizată a radioului, tancului, avionului, o epocă de stingere a marilor dragoni (făcând paralelă cu involuţia societăţii). Nimic nu este pur aici, domină absurdul şi stângăcia, sărbători de primăvară în plin război, replici rasiste nefondate, inconsistenţă în principii şi ignoranţă faţă de uman şi de bun simţ. Imaginea puternică a acestei controversate ipostaze statale este întruchipată chiar de către capul şarpelui, cum s-ar spune, regina Guinevere, al cărei adulter arhicunoscut şi a altor defecte evidente sunt dospite până aproape de clocot. Regele Arthur pare o marionetă extravagantă şi neinteresată de bunul general, ci doar de cel propriu, un ignorant în cunoştiinţă de cauză asupra evenimentelor casnice şi-un fals „scrupulos” ce rezumează într-un moment de luciditate întreaga sa relaţie conjugală: „De ce am tot timpul senzaţia că ceea ce îmi spuneţi este adevărat în fond, dar nu neapărat în detaliu?” . Lancelot este exemplarul perfect al burlacului vedetist cu un vocabular înapoiat de cunoştiinţe şi o trufie imorală şi neîntemeiată, un guraliv bazat pe forţă şi frumuseţe brută. Antagonistul Mordred, plin de întuneric, o răutate în pură formă, se dezlănţuie asupra unui imperiu aparent paşnic, dar depravat şi se retrage în laşitate acută. Totuşi o voce lascivă şi subtilă a raţiunii se regăseşte în Sir Roger, dar prea puţin pentru a scoate la lumină... lumina, până la urma urmei. Puţinul echilibru vine de la o femeie simplă, Clarice, a cărei replică încapsulează întregul comportament al personajelor cărţii : „De fapt, o luptă pentru posesia propriilor haine, din cate îmi amintesc. De ce mă întrebaţi?”.

În final, un colţ de univers negru, plin de subtilităţi şi sarcasm, umor englezesc şi demn de bătaie straşnică cu marile opere caragieliene de profil. E o universalitate bombastică ce depăşeşte barierile timpului şi spaţiului, dar care nu ridică destule întrebări la nivelul realului. Şi ca de fiecare dată ajung să încerc să rezum totul în puţin. Dar de data asta am să închei cu un citat preferat ce cred că mă eliberează de îndatoriri :

„From the moment I picked your book up until I laid it down, I was convulsed with laughter. Someday I intend reading it.

Groucho Marx