Un interes susținut pentru tot ce ține de Irlanda, care dăinuie din 1996 (de când mama s-a întors dintr-un stagiu cu o geantă de minuni, de la casete audio cu muzică irlandeză la cărți de colorat cu scene „tipic irlandeze”, asezonate cu creioane cerate), mă face să cred că sunt mai mult sau mai puțin la curent cu mișcările din literatura sa națională. În fond, am urmat până și o jumătate de masterat în Studii irlandeze – jumătate, fiindcă mi-a fost dificil să jonglez cu studiile și cu munca de traducătoare full-time. Totuși, m-aș fi bucurat să fi găsit o soluție, entuziasmată cum eram în special de posibilitatea de a învăța Irish Gaelic și de a comenta poezie modernă (pentru cineva care nu are defel exercițiul poeziei, era o adevărată provocare). [Citeste tot Articolul]
Rareori mi se întâmplă să văd ecranizarea înainte de a citi romanul care stă la baza ei. Prefer să urmăresc filmul după ce detaliile cărţii mi se vor fi estompat, ca să evit încolonarea mintală a diferenţelor şi asemănărilor dintre cele două. Dar de la un roman despre înfiinţarea primei trupe de muzică soul în capitala Irlandei nu aveam cine ştie ce aşteptări, iar descrierile entuziaste ale unor stiluri muzicale absente din playlistul meu de obicei îşi ratează scopul, aşa că înspre povestea asta m-am lăsat ademenită de vreo două nume din distribuţia filmului, regizat de Alan Parker.
Prin anii ’80, pe fundalul imaginarului Barrytown, suburbie funestă a Dublinului, Derek şi Outspan (interpretat de un foarte tânăr Glen Hansard) fac parte dintr-o formaţie pop rock cam şubredă, care-şi desfăşoară activitatea la nunţi şi petreceri de Crăciun. Jimmy Rabbitte, excepţional prezicător al trendurilor muzicale, se oferă să îi îndrume pe cei doi prieteni spre succes, în calitate de manager al unei noi trupe. El propune potenţialilor membri al acesteia o misiune grandioasă: aceea de a scoate la iveală sufletul oraşului, prin îmbinarea unor cântece arhicunoscute la nivel internaţional cu versuri despre clasa muncitoare şi problemele acesteia la nivel local - reduse, pentru început, la sex şi politică. Opţiunea pentru stilul soul o justifică printr-o paralelă destul de forţată între discriminarea persoanelor de culoare în SUA şi aceea a irlandezilor în Europa.
[Citeste tot Articolul]
Într-o fascinaţie absurdă de lumină şi întuneric, recunosc. E o lectură ce-ar putea curge liniştit şi pe beznă. Sau într-o altă ordine de idei, se poate şi printre gene, cu ochii semi-deschişi, sau semi-închişi depinzând de cum priveşti ideea. Şi asta desigur datorită unei fluenţe remarcabile a stilului. E o curgere lizibilă şi totuşi surprinzătoare. Nu te poţi pierde în monologuri absurde, în descrieri detaliate infinitezimal, în acţiuni covârşitoare sau dueluri expansive şi expansioniste căci nu sunt prezente, dar nici nu poţi remarca o dinamică neîndoielnică. Un text sinusoidal de o fineţe remarcabilă a situaţiei şi a apogeului acesteia. Totul este filtrat de un protagonist cu un limbaj demn de obişnuit, de conformism, de ordinar. Şi cu toate acestea, dă senzaţia unui text înscris într-un curent al minimalismului literar (existent sau inexistent) doar prin intenţia de a construi atmosfera prin replici tăioase, slab descriptive dar precise şi printr-o imaginaţie simplistă colorată de un formă de exprimare clară, pur subiectivă , cu tendinţă „de cartier” sau „de baltă” (referire autohtonă). Prin această caracteristică infantilă a limbajului se creează prezumpţia de credibilitate a textului, un discurs categoric a unui protagonist de 10 ani, fără o viziune omniscientă, înzestrat doar cu aria sa vizuală ce lasă senzaţia până în ultimele pagini că va avea aceeaşi vârstă o eternitate.
[Citeste tot Articolul]
Copyright ©2011 Bookblog.ro