0
Titlu: Blues pentru o pisică neagră
Autor: Boris Vian
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2007
Traducere: Nicolette Tiloi
140 pagini
ISBN: 978-1-60257-030-6

Doze de absurd cu un grad mare de adicţie, puse în 11 pastile, recomandate de medic de trei ori pe zi.


Nu ştiu ce e mai dificil: să citeşti un volum recomandat de unul dintre „foştii” prietenei tale sau să recunoşti că tipul avea (are?) gusturi bune? Asta a fost una din micile mele dileme după ce am terminat volumul de povestiri Blues pentru o pisică neagră. Atunci când scriu despre un volum de povestiri, plec de obicei de la ideea că o să le aduc în discuţie numai pe acelea care mi-au atras cu adevărat atenţia. Dar acum ce fac? Când nu am găsit nici măcar o oaie neagră printre turma aceasta de oi perfect netede de-un alb imaculat, coafate suprarealist şi având copitele violet şlefuite manical?

Universul lui Boris Vian e absurd şi e atât de maleabil pe cât e de absurd. Maleabil doar sub bagheta scriitorului, care-şi trasează propriile legi pe care le sculptează pe două stane de piatră spre a le sfărâma apoi, a le sădi în pământ şi a face dansul ploii aşteptând recolta în timp ce demiurgul se scarpină în ceafă a pagubă. În cultura populară, întâlnirea cu o pisică neagră e semn rău, iar nefericitul care se găseşte într-o situaţie de acest gen trebuie să facă trei paşi înapoi din calea pisicii şi să aştepte ca aceasta să nu-i mai blocheze calea. Ei bine, asta nu mai e valabil în universul de care vorbeam şi în care întâlnirea de mai sus devine prilej de băută zdravană şi poate chiar o uşoară destrăbălare. Ai putea a fel de uşor să chemi moartea în horă şi apoi să faci glume pe seama ei spunându-i că a mai slăbit. Dacă vi se pare că am luat-o razna şi vorbesc pe alt canal decât ăla pe care recepţionează toată lumea, probabil că aşa e şi îmi cer scuze, însă sunt încă sub influenţa stilului.

Absurdul este ori de-un umor negru hilar (în Furnicile), ori cinic în colţisorul de distopie militară prezentată în Elevi silitori, ori de-a dreptul grotesc (în Călătoria de la Khonostrov) sau cu un vădit aer tragic (Figurantul). Nici reprezentantele sexului frumos nu sunt uitate, însă prima domniţă atrăgătoare ”are aerul de a fi izolată de restul lumii printr-un mic grilaj de fier forjat”. Totuşi, este atrăgătoare fără doar şi poate: ”Noemi era cu adevărat frumoasă, chiar şi după ce camionul a proiectat-o pe trotuar.”, în timp ce călătoriile cu trenul devin periculoase, fiind locul unde ţi se vând bilete false de carton în locul celor bune de lemn şi unde ”doi arabi discutau politică cu lovituri de cuţit”.

M-am uitat atent peste descrierile din romanele lui Vian (”Se ia un caltaboş şi se jupoaie fără a-i lua în seamă ţipetele. Se păstrează pielea cu grijă. Se împănează caltaboşul cu picioare de homari tăiate în felii subţiri şi perpelite la foc iute de picior în unt călduţ”**) şi la acelea din prozele scurte (“vedea alături de piciorul său drept încălţările fermecătoare ale lui Jacqueline, de şopârlă vie încă, închise cu o agrafă de aur ca să nu i se audă strigătele”). O abordare vizuală foarte similară se foloseşte acum, după 50 de ani, în intro-ul serialului Dexter. Nu m-am putut abţine să consider că Vian era cu mult înaintea vremurilor sale şi, în loc să fie un ”superstar” în perioada aceea, s-a ales cu procese pentru obscenitate şi insulte.

Marele atu al stilului este totodată şi un potenţial defect. Devine atât de uşor să te pierzi printre jocul abil de cuvinte încât ratezi mesajul sau uiţi de fond în defavoarea formei. Oricum, o lectură care se dovedeşte ”proaspătă” în orice moment.

Plusuri: stilul, jocurile de cuvinte, imaginile suprarealiste, subiectele abordate
Minusuri: stilul se poate dovedi greoi pe alocuri
Recomandare: lectură obligatorie

* titlul este numele unei piese a trupei Alternosfera

** descrierea este din romanul Spuma zilelor, recenzat de colega mea Alexandra aici

Scris de Ioan Todoran