bookblog.ro

Daisy Miller

Scris de • 31 October 2010 • in categoria

Titlu: Daisy Miller
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2003
Traducere:
Numar pagini: 456
ISBN: 973-681-210-3

 

America descoperă Europa

Europa sfârșitului de secol XIX. Pătura socială a nou-îmbogățiților americani - în căutarea prestigiului, dar și a clasei pe care simpla deținere a averii încă nu le-o conferise - își trimitea odraslele pe „vechiul continent” atât la școli cât și în vilegiatură presupus educativă. Puritană într-alt sens, America de Nord pierduse pasul cu eticheta europeană, astfel că nu rareori contactul tinerilor americani cu pretențiile sociale europene se solda cu consecințe ridicole, sau, pe alocuri, tragice. Stă în repetatele intenții artistice ale lui Henry James să surprindă acest impact amuzant-dureros ce însoțea fiecare încercare de (re)descoperire a Europei de către America. Moștenitorii bogați ai Statelor Unite se întorceau cu o stângace pioșenie arheologică pe continentul care le expulzase odinioară strămoșii și, crezându-se aici la adăpost de tiranicul amestec al familiei și-al opiniei publice americane, își aflau iubirile printre ruinele romane.

Contemporanii lui Daisy Miller o percep pe aceasta, în virtutea manierelor sale laxe, a francheței sale naive, ca pe o ființă prost educată, nimerită în plin fin de siècle direct din epoca de piatră. De pildă, astfel o văd mătușile și alte cunoștințe de-ale sofisticatului tânăr domn Winterbourne – naratorul. Iar noi, din mileniul al III-lea, zâmbim condescendent: pentru noi, Daisy este fata zilelor noastre; în ea, admirăm portretul „democratizat” al fetei înstărite din vecini. Purtarea ei în lume, în societatea bătrânei și conservatoarei Europe, nu ne scandalizează câtuși de puțin. A intra în vorbă neîntrebată, cu necunoscuți, poate fi riscant, dar nu este în nici un caz scandalos astăzi. Nici a accepta să te plimbi în văzul lumii, în parc, însoțită de tineri pretendenți, mereu alții, dar neînsoțită de mamă. În 1878, însă, asta sau a dansa toată seara cu un singur partener echivala cu acceptarea unei cereri în căsătorie!

Dacă lui Daisy i-a mai pierit, cu anii, din puterea de a indigna, de a șoca sau măcar de a răni morala cititorului tot mai insensibil al vremii noastre – așa cum s-a întâmplat în anul apariției cărții, când s-au găsit critici care să o considere „o ofensă adusă adolescentei generice americane” – totuși, tinerei frivole îi rămân la îndemână, neatinse, suficiente alte „atuuri”, cât să vrăjească, să ne sucească mințile în continuare, grație condeiului de diamant al incontestabilului Henry James.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat - de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică (deși lipsită de teatralitate!) inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Henry James, bântuindu-și succesorii

Henry James este (nu un, ci chiar) Gustave Flaubert al Americii de Nord! Ați întâlnit adeseori seria clișeică, de lemn, menită a omorî curiozitatea: „deschizător de drumuri”, „precursor”, „pionierul romanului modern” etc – atribuită ambilor și știți, probabil, ce a însemnat Flaubert pentru literele franceze și pentru istoria literaturii universale. S-o scriem pe șleau, că doar e o axiomă: nimic n-a mai fost la fel, stil și/sau conținut, după Flaubert!

Adâncit în lectură, ochiul nostru, deși supus obiceiurilor grăbite ale zilelor în care trăim, îl sesizează pe James într-o cu totul altă lumină decât aceea, strâmtă și ingrată, de scriitor al epocii sale, fie el și „părinte al modernismului literar”. Citindu-i nuvelele, am realizat că m-ar fi putut păcăli ușor - cu compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme - de n-aș fi avut informații asupra anilor între care a trăit și a creat. Americanul H. James poate fi considerat, ca să revin la salvatoarele clișee, un „precursor”, o răscruce a narațiunii moderne, dar rămâne și un veșnic contemporan, un concurent cât se poate de viu, viclean și redutabil al propriilor „succesori”. Daisy Miller a lui încă mai frânge inimi!

Iubitor și reprezentant declarat al unei forme mai lungi a prozei... scurte, Henry James depozitează în scrisul lui germenii artei narative a unor scriitori afirmați în secolul XX, ca: Julien Green, Aldous Huxley sau Philip Roth. Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor. Consider relevantă - pentru a reda impresia pe care mi-a produs-o proza scriitorului american - prima reacție pe care am avut-o, isprăvind volumul acesta de nuvele: am scris imediat celei mai bune prietene pe care o am în UK, cu rugămintea înfocată să-mi facă rost de cât mai mult H. James în original. Iar, ca să fiu și radical: a gusta opera jamesiană ar putea fi chiar un criteriu după care ați avea șansa să reevaluați sensibilitățile literare ale grupului dvs de prieteni. Numai spiritele înguste ar avea nătângul tupeu să o respingă ca perimată.

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 17 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. frumos… :) cred ca mi-ar placea daisy, nebunia a specialitatea mea.

      astept si recenzia unei carti care nu ti-a placut.

      felicitari si inspiratie a la longue.

      raspunde

    2. cristian sirb spune:

      Mulțumesc! dar am scris aici și despre cărți so-and-so. Însă nu știu cum se face că nu reiese mereu asta. Poate pentru că evit s-o spun pe șleau: cartea asta nu m-a cucerit! Și încerc să scot din ea ce rămâne, totuși, valabil. Cred că asta e motivația. Mai e ceva, ceva de suflet: este un crez de-al meu că sunt dator să fac cunoscute, căutate și plăcute cărți superbe, care riscă să fie uitate sau ignorate! Da. Nu vreau să pierd vremea nimănui scriind despre un rateu. Dar, mai știi…

      raspunde

    3. poate si sa scrii despre rateuri este bine, ca oamenii sa le evite. la cum esti tu de acid, ar fi savuros! poate pe blog…?

      si aveai dreptate cand spuneai ca mai multe lucruri iti vin in minte atunci cand vorbesti despre o carte care nu ti-a placut, pentru ca in fata unei capodopere esti pur si simplu extaziat, iti pier cuvintele, nu ai vrea sa stirbesti cu nimic frumusetea ei printr-o cronica nefericita, si totusi trebuie sa o faci, ca si altii sa o citeasca.

      eu sunt mult mai rautacioasa cand nu imi place o carte, si sunt atat de greu de multumit. dar am observat ca le mai dau sanse autorilor daca nu sunt chiar execrabili, deci fata buna pana la urma.

      revenind la ”daisy miller”, am fost surprinsa sa gasesc pe un blog cu ”chestii livresti” o opinie total, dar total diferita fata de a ta. imi permit sa o redau:

      ”Daisy Miller e o fată incorigibilă, americancă ce nu ţine cont de convenţiile sociale europene care ar compromite-o, – face ce-i place. iar nuvela se ocupă cu observarea fetei în paralel cu bârfele despre ea. evident, la final moare, la fel ca majoritatea personajelor lui James, lăsând în urmă o enigmă otiliană. e-adevărat, totul se concentrează pe descrieri, pe gânduri, poate la vremea aceea revoluţionare, dar nu şi acum. în afara ideii de diferenţă a mentalităţilor America-Europa, n-am găsit nimic.”

      mie imi place diversitatea opiniilor :)

      raspunde

    4. anca giura spune:

      …aşa deci,… Daisy poate fi şi un pic strămoaşa altor îndrăzneţe nord-americane de mai târziu (Edie Sedgwick, Carolee Schneemann etc.), la rigoare?

      Meritoriu gest să aduci în atenţie cărţi clasice pe care mulţi nu le-am citit. Păi, nu-i adevărat că trecutul nu ne trădează niciodată?

      raspunde

    5. cristian.sirb spune:

      Poate pe blog, da.

      În rest, cum nu trăiesc din recenzii (nu se mai plătește azi asta ca pe vremuri, iar eu sunt obișnuit cu salariile corporatiste) și cum citesc între 4 și 7 cărți pe lună, pe lângă că nu aș avea suficient lexic sau cunoștințe de teorie literară să scriu despre toate fără să cad în clișeistică, nici nu merită toate a fi recenzate. Poate 2 sau 3. Poate una… Îmi rezerv dreptul, astfel, de a scrie, boierește, cu îngăduința largă a bookblog.ro, despre ceea ce-mi place.

      Cât despre „chestiunea” citatului „cu amabilitate” extras de tine…, mărturisesc că, făcând greșeala de a-l citi la sursă înainte de a mă așterne la scris, era cât pe ce să mă determine să renunț la a-l recenza pe H. James! Nu știu, din decență, de rușine…

      Ceea ce (sper că ironic) numești tu „diversitatea opiniilor” e, în acel caz, o eroare crasă și o superficialitate festivă a „opiniilor” (dovadă fiind reacțiile vizitatorilor de acolo, mergând de la onorabilă indignare fățișă – white noise, la prea prietenoasă tragere de mânecă – alș).

      Încă un motiv să-mi consolidez/nuanțez opinia că „terorista”, pe lângă că s-a „pulverizat” în zeci de „interneți” mondeni de acest tip, era și cu mult mai plastică, mai nostimă (UNEORI!) și mai inspirată decât mulți dintre ei!

      P.S.: aș mai vrea să nu înțeleagă cineva că aș considera-o pe Daisy Miller o nebună în sensul propriu al termenului (sau o isterică by the book). Ea e mai degrabă un soi aparte de „idioată” în sens dostoievskian.

      raspunde

      • dragos c spune:

        evident ca putem compara orice cu orice, dar totusi, d.m. idioata… doar o anti-idioata, prin superficialitate e la 180 de profunzimea lui miskin. however…

        acuma, oricat ar fi cineva de henryjamesian – white noise – nu putem afirma ca TOATE operele sale ne dau pe spate daca ele nu ne spun nimic, orice feedback personal fiind de neacceptat, ba chiar blasfemiator. poate ca asa se mai procedeaza prin scoala, gombrowicz tragea atentia, dar eu, nu multumesc.

        daca nu m-a impresionat aceasta capodopera, trebuia oare sa ma inchin ca sa intru in categoria cunoscatorilor fini?

        raspunde

        • dragos c spune:

          ps. ambasadorii e mult mai bun decat nuvelele pe care le-am citit eu.
          parerea mea, nu a lui white noise sau alş :)

          raspunde

        • cristian.sirb spune:

          Daisy deține, firește, doar „idioțenia” lui Mîșkin, în opinia mea. Nu și profunzimea; cel puțin, James nu ne dă ocazia să-i sondăm și profunzimile, executând-o sumar, după cum zice și „spoilerul” acela sadic.

          Nu există plăcere cu forța, așa este; există însă și canoane, standarde de valoare, repere, răscruci, ziceți-le care cum vreți. Pietre de hotar, naiba știe.

          N-are nimeni atîta treabă cu nerezonarea lui dragoș c cu „capodopera” Daisy Miller, ci mai mult cu expedierea ei grăbită în 5 rînduri (sau au fost puțin mai multe?). Deși, în acest unic caz, și respingerea este suspectă. Sunt cîteva exemple de capodopere universal admise, recunoscute ca atare (răscruci, pietre de hotar, borne etc) în cazul cărora mai că te-ai mai și **** în gusturile omului.

          raspunde

    6. Cristina spune:

      Am asteptat cu drag recenzia asta avand in vedere ca am citit Daisy Miller de vreo cinci ori. Nu ma asteptam la ce am citit. N-as vrea sa critic, in fond, fiecare interpreteaza cum doreste operele pe care le citeste insa nu prea imi suna a Henry James ce ai scris tu aici :)
      ” Daisy este fata zilelor noastre” – din punctul meu de vedere, afirmatia asta e destul de departe de adevar. Poate cand vei citi nuvela in original vei avea alta parere. Henry James e unul dintre autorii ce ar trebui cititi numai in limba in care au scris. La fel si Henry Miller, H.D. Lawrence.. si multi altii.

      raspunde

      • cristian.sirb spune:

        Cristina>

        1. mă așteptam să observi sarcasmul
        2. n-o să-mi spui că traducerea d-nei Ralian este, de fapt, altă carte.

        Sper că nu te-ai oprit cu lectura recenziei la acel paragraf. Am scris și alte lucruri despre H. James și despre nuvela lui, și despre stilul lui.

        De exemplu, asta ai citit:

        – compoziția sa obiectivă, realistă și perfecționist-miezoasă, asupra căreia trecerea a o sută patruzeci de ani și a mii de pagini de beletristică n-a lăsat urme
        – Amestecul ireproșabil de bine dozată erudiție, dry mock, simplitate, realism, prospețime și vigoare cu un enorm talent de povestitor

        Poate citești acum. Oricum, e supărător să remarc cum unii se împiedică de o expresie, și aia sarcastică, și cred că în aceea stă și restul cronicii. Păi, acestea fiind știute, serios că te gândești dacă mai are sens să publici ceva… Dacă tot ești citit fragmentar și răstălmăcit atunci când intențiile ți-s vădit dintre cele mai bune.

        Nici măcar nu mulțumesc!

        raspunde

    7. Carmen spune:

      aia era dorinta mea egoista, sa vad si o recenzie negativa de-a ta, pentru ca stiu ca ai capacitatea de a face din ea un deliciu. bineinteles ca tu ai dreptul sa scrii despre orice doresti, si pana la urma mai bine convingi un om sa citeasca o carte prin recomandarea ta de cca 2500 de caractere, decat sa ii spui sa nu o faca, deoarece in ultima situatie poate sa se convinga si singur ca nu este buna dupa vreo cateva zeci de pagini, si sa o daruiasca unei persoane care are alte gusturi, de exemplu.

      cristian, tu ai capacitatea de a scrie admirabil despre carti. este o munca uriasa sa fii mereu serios, dar sa nu fie vorba de acea seriozitate plicticoasa, ci de o exprimare elevata, cu decoratiuni stilistice din penel, care sa puna in valoare opera si scriitorul. si daca ar fi numai cu munca, slava domnului, ar fi perfect, poate multi au vointa, dar mai e vorba si de talent. cum ai zis si tu, poti sa cazi in clisee, mai ales ca nu esti critic profesionist, sa stapanesti teoria literara.

      dar nu toti au acest talent si nu toata lumea este dispusa sa munceasca atata la o recenzie. unii vor pur si simplu sa scrie cate ceva despre aproape toate cartile pe care le citesc. si vor sa faca asta in primul rand pentru ca isi considera blogul un fel de jurnal propriu de lectura, care mai este comentat si de altii, prin bunavointa lor de a le permite acest lucru, dar cam atat.

      si eu fac la fel, pentru ca aveam inainte doar o simpla lista de lecturi, si ma uitam exasperata la un titlu si imi dadeam seama ca nu mai imi spune aproape nimic. deh, memoria asta pacatoasa. asa, daca scriu despre ele, o sa pot in orice clipa sa ma uit in spate si sa vad care era opinia mea in momentul respectiv despre acea carte. chit ca sunt repetitiva si ca nu pot sa scot fraze originale, imi asum acest handicap, pentru ca este in primul rand ceva ce fac pentru folosul meu, nu pentru altii.

      fiindcă tot ai mentionat-o pe terorista, si eu stiu foarte bine ca tu aveai motive pertinente pentru care erai impotriva curentului, si fiindcă vreau sa mai fac niste referiri cu privire la felul in care vad eu recenziile, daca tot am deschis subiectul, imi permit sa iti preiau ideea: da, poti sa nu fii serios cand vorbesti despre carti, mai ales cand sunt unele care nu iti plac, deoarece poate ai impresia ca iti irosesti si mai mult timpul deja pierdut cu citirea cartii, dar macar poti sa fii mai plastic, mai inspirat, mai nostim chiar, atunci cand incropesti un text care sa redea experienta avuta cu acea carte.

      cred ca limba romana ne iubeste toate felurile de exprimare, colocvial sau formal, trebuie doar sa o iubim si noi pe ea. pe de alta parte, si stiu ca ma aprobi: oamenilor cred ca le place sa li se darame mituri cu privire la unele carti, sa li se spuna ca nu era cine stie ce de capul lor; ii face pe ei sa se simta mai putin ignoranti si sa-si spuna ca, in fond, nu au pierdut mare lucru daca nu le-au citit!

      insa acesta cred ca este punctul in care ni se scindeaza viziunea: eu nu numai ca agreez diversitatea opiniilor, dar o consider chiar necesara. nu putem gandi toti la fel, chiar daca acea gandire este buna, pentru ca nu face bine adunaturii asteia numita blogosfera literara un spirit altfel decat liber.

      am cateva amendamente, totusi: una e sa spui ca nu iti place, alta e sa ii contesti valoarea. a spus asta si als intr-un comentariu pe blogul tau, si mi-a placut atat de mult incat am inregistrat-o. valoarea ramane indiferent daca tie, un nimeni in taramul literaturii, iti e draga sau nu. cand spun ”nimeni” arat in primul rand cu degetul spre mine, caci am porniri dintr-astea contestatare. james a fost parintele modernismului, cum bine ai facut ca ai precizat in recenzia ta, si asa va ramane.

      cei care citesc bloguri despre carti ar trebui macar sa discearna intre valori. ma intorc la terorista pentru ca a trecut suficient de mult timp de la trecerea ei in nefiinta virtuala ca sa o putem ”barfi”: da, poti sa fii fanul unui stil colocvial, poate asta astepti de la un blog, ca te-ai saturat de carti, cine stie, poate tocmai pentru ca nu iti plac cartile citesti mult bloguri, dar nu uiti faptul ca tu doar ti-ai gasit niste similitudini de gusturi cu respectiva, similitudini de gandire sau de exprimare, insa nu o pui pe un piedestal, esti suficient de inteligent incat sa iti dai seama ce este valoros si ce nu, stii care opinii sunt notabile si care sunt superficiale.

      te duci si spre bloguri pe care nu le parcurgi cu atata facilitate ca sa vezi unde poti incadra acea carte, daca romania literara este totusi prea departe. sunt, spre exemplu, una care isi vede lungul nasului: mi se pare ca opiniile mele despre chestiuni livresti sunt de rahat, merg exclusiv pe principii hedoniste, si nimeni nu ar trebui sa tina cont de ele.

      acei oameni care au vazut geniul teroristei acolo unde nici ea, saraca, nu si l-a arogat, nu cred ca pot sa vada prea bine nici propriile limite, si in niciun caz sa discearna foarte bine care este o carte buna si care nu, ci doar una care le place… sau nu. iar eu una nu ma incred in gusturile oricui.

      vad ca ai pus intre ghilimele ”cu amabilitate”. nu stiu de ce ai facut-o, mie nu mi s-a parut ceva atat de rau sa pun aici si o alta opinie despre carte, chiar daca nimeni nu a cerut-o, pentru ca era pur si simplu ceva care m-a frapat pe mine. nefericit a fost acel spoiler cu privire la finalul cartii, despre care ar fi trebuit sa avertizez.

      este bine totusi ca nu ai renuntat la a-l recenza pe h. james dupa ce ai vazut ce a scris altcineva, deoarece asta ne-ar fi lipsit de o parere pertinentă, care respecta valoarea pe care timpul i-a dat-o operei si, nu mai putin important, una argumentata, pentru ca poti sa scrii si negativ despre o carte, dar macar poti sa aduci niste motive pentru care nu ti-a placut.

      imi cer scuze ca m-am intins atat, nici nu necesita raspuns tot ce am scris eu pe aici, doar mi-am expus opinia in privinta acestei chestiuni… livresti :)

      raspunde

    8. Pingback: Criticand cu modestie.. | Cristina Stanciu

    9. Carmen spune:

      haha, cristian e cel mai ”bun” cu h. james, incearca sa ni-l readuca in memorie cand toata lumea mananca post-modernisti pe paine pe la festine literare, sa ne faca sa-l deschidem ca sa il iubim si noi, dar dezamageste pentru ca o vede pe fata intr-un anumit fel, el referindu-se la lipsa ei de inhibitie, mai apropiata zilelor noastre decat acelor timpuri.

      eu nu cred ca toata lumea trebuie sa citeasca opere in original. ai traducerea, lucrezi cu ea. deformari crase nu sunt decat cele cu rea-intentie.

      chiar, sunt curioasa, cristina, si fara nicio rautate, cum ti se pare opinia despre h. james pe care ”cu amabilitate” am trecut-o in ghilimele, in cel de-al treilea comentariu de la aceasta recenzie? aia nu se indeparteaza cumva de adevar?

      vezi tu, una este sa o compari pe fata aia cu una din zilele noastre, ca sa o aduci mai aproape de inima cititorului drept ”the girl next door”, si chiar mi s-a parut spirituala remarca, si alta e sa spui ca ”ce atatea idei revolutionare pe acolo, azi nu ar mai fi considerate asa.”

      ce atata modernism, azi nu ar ajunge la unghia lui houellebecq… so on.

      life sure is strange, ca sa folosesc o expresie originala, din patria scriitorului. nu sunt avocatul nimanui, e doar foarte amuzant! :))

      raspunde

    10. cristian.sirb spune:

      Nici eu nu puteam scrie mai limpede, atunci când tradusesem în cap acel girl-next-door:

      „(Cristian) incearca sa ni-l readuca in memorie cand toata lumea mananca post-modernisti pe paine pe la festine literare, sa ne faca sa-l deschidem ca sa il iubim si noi, dar dezamageste pentru ca o vede pe fata intr-un anumit fel, el referindu-se la lipsa ei de inhibitie, mai apropiata zilelor noastre decat acelor timpuri.”

      Încă o dată (ultima): refuz să tratez citatul dat de CCG ca pe o „opinie”. Am spus ce cred despre el. Iar a-l ridica a rang de „opinie” ar însemna să-i permit să devină, oficial, concurentul unor exegeze despre H. James existente pe net. „Chestia” aia e cel mult o pată de cerneală. Un spasm.

      raspunde

    11. Carmen spune:

      Ei, știi cum sunt eu, mă apucă uneori crizele ”libertății de exprimare”, ca să înlocuiesc uluirea cu ceva.

      Și traducerea d-nei Antoaneta Ralian este un argument că această ”Daisy Miller” nu se îndepărtează de original și că poate fi citită fără probleme, ai dreptate.

      Cristian, nu mai pune și tu la suflet. Nu ai văzut cum au șters cu mine pe jos când am scris de ”lecturi urbane…”? :D Bine fac că nu dau explicații nimănui.

      Aici e pur și simplu o diferență de viziune. Ce-i drept, una care extrapolează un fragment răstălmăcit la întreaga recenzie. Dar presupun că ai și așteptări foarte mari atunci când citești de 5 ori o carte, unele care ar putea fi împlinite printr-o exegeză profesionistă.

      Dar zău că nu se poate să nu vadă oricine cât suflet ai pus tu în recenzia asta, fiindcă se pierde zvâcul de vitalitate atunci când tratezi cu maxim de pragmatism o operă, și cât de bine este realizată pentru un ”amator”, inclusiv prin folosirea unor termeni de specialitate, căci se observă că studiile tale nu s-au îndepărtat de domeniul literelor.

      (Și trebuie să spun chestia asta, ca să nu se interpreteze cumva: nu sunt fanul necondiționat al lui Cristian Sîrb, ne-am certat destul de urât când am avut niște pdv-uri de apărat, dar nu pot să nu observ o cronică reușită sau să îi neg vreodată talentul.)

      raspunde

    12. andrea spune:

      Mi-am facut mai zilele trecute o lista cu carti pe care vreau sa le citesc. Recenzia ta a mai adaugat un titlu pe lista. Insa, avand in vedere ca primele experiente cu scriitorii americani, de ineput si mijloc de secol 20, e drept, m-au facut sa-mi piara cheful de-ai descoperi, sper ca recenzia ta sa nu fie mai buna decat cartea in sine. Dar am sa revin cu un comentariu dupa ce voi fi citit cartea, ok? Pentru ca m-ai facut curioasa sa aflu daca banuiala mea privind o oarecare asemanare cu un alt autor se va adeveri :)

      raspunde

    13. cristian sirb spune:

      Incerc sa ma abtin, politicos, de la vreo opinie legata de… opinia ta despre scriitorii americani ai inceputului de sex XX. Daca Dos Passos, Hemingway si Scott Fitzgerald, doar cativa dintre ‘publicatii’ epocii cu care tu – zici – nu te prea impaci estetic pana in prezent, nu-s compatibili cu gusturile tale literare (pe care nu le voi discuta, conform zicalei – desi mie nu-mi place zicala!), ma tem ca nu-ti va placea nimic din ce recomand eu. Nu numai H. James (in secret, mai sper ca nu i-ai citit inca pe cei enumerati de mine mai sus).

      Daca asta conteaza catusi de putin, sa stii ca ‘Daisy Miller’ e asa, un fel de piatra de hotar a literaturii moderne. Si asta dincolo de gusturile noastre. E un canon, un standard de calitate, ca sa ma exprim in limbaj de lemn.

      Dupa parerea mea, exista unele opere literare (valabil si in alte arte…) care nu pot incapea in nici o discutie. Ele sunt superioare, sunt capodopere, pietre de hotar si atat. Nu-s nici idoli, nici c-ar fi zeificate sau muzeificate. Sunt, pur si simplu, etalon. Impecabile, in afara oricarei critici sau umori de cititor. ‘Daisy Miller’ e una dintre acestea. Dar e liber sa nu-ti placa, fireste. Eu iti urez spor si ma bucur ca te-am impins la pacatul lecturii acestei carti.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro