Editura Polirom vă invită să citiți câteva fragmente din volumul Povestiri din Orient de Grete Tartler, apărut de curând în colecția „Hexagon. Cartea de călătorie”.

Îmbinare de experiență personală și studiu de durată, povestirile Gretei Tartler reânvie fascinația față de Orient a europenilor care, căzând în capcana dihotomiilor și a istoriei recente, ignoră adeseori incomparabilul tezaur al acestui spațiu. Orientul Gretei Tartler își depășește granițele clasice și îi aflăm farmecul nu numai în nordul Africii sau în China, ci și sub ochii noștri, în Italia sau la Atena.

Călătorind cu aceeași curiozitate în spațiu și timp, autoarea conturează o lume deopotrivă a rafinamentului și excesului, a mileniilor încrustate în monumente și a vitezei contemporane. Interacțiunile călătoarei cu negustori egipteni sau indieni sunt însoțite de descrieri ale moscheilor sau inscripțiilor antice, de versuri ale poeților persani, care își găsesc loc lângă Hagia Sophia sau clădirile futuriste din Qatar. Astfel, redescoperim un Orient mai apropiat decât ne-am fi închipuit, căruia îi datorăm atât o bogată moștenire culturală, cât și un izvor nesfârșit de povestiri.

Grete TARTLER, scriitoare, traducătoare, orientalistă. De aceeaşi autoare, au mai apărut, la Editura Polirom, Înţelepciunea arabă. De la preislam la hispano‑arabi (2002, 2014) şi Umor şi satiră în literatura arabă clasică. al-Ğāḥiẓ, al-Hamaḏānī, al-Ḥarīrī. Antologie (2017).

FRAGMENTE

Creta, Evia, Ciclade

În insulele apropiate de Atena, saronicele Egina, Poros, Hydra, Spetses, ca şi pe îndepărtata Creta, am călătorit de câte ori aveam prilejul, grübind spre Pireu împreună cu soäul meu şi, când ne vizita în vacanţele ei studenţeşti, cu fiica noastră (care ne recita marile capodopere elene în greaca veche). Îmi amintesc cerul şi marea clătinânduse laolaltă, portul plin de bărci, vapoare şi feriboturi, pasagerii gata să se îmbarce, negustorii, hamalii şi matrozii de pe chei, printre lăzile, butoaiele şi munţii de portocale care aşteptau încărcarea. Eram nerăbdători să pornim peste valurile mocnind în lumina răsăritului, întrun drum mai lung sau mai scurt, dar pentru noi întotdeauna plin de surprize şi de istorie. În Egina (care poartă numele nimfei refugiate pe insulă ca vulturiţă, fiind urmărită de Hera), neam amintit legenda potrivit căreia fiul Eginei şi al lui Zeus, Aiakos (în latină Aeacus), a domnit peste mirmidoni, un popor creat anume pentru el de Zeus din furnici, ca să nu fie singur. Având un mare simţ al dreptăţii, a devenit ulterior judecătorul sufletelor plecate din lume. Aeacus avusese doi fii, la rândul lor deveniţi părinţii eroilor din războiul troian, Ahile şi Aiax. Am poposit pe insulă la biserica Sfântului Nectarie, vindecătorul care a scris imnuri atât de frumoase Fecioarei Maria, între care Agni Parthéne, Déspina („O, Preacurată Fecioară, Doamnă”). Se spune că Fecioara i sar fi arătat întro noapte şi lar fi rugat săi scrie un imn. Nektarios a 204 Grete Tartler compus textul şi melodia (cu un refren, Hére nymfi anymfefte, „Bucurăte, mireasă nenuntită”), numindo pe cea „mai presus decât cerul/ mai luminoasă ca razele soarelui/ ...mai curată ca lumina, mai sfântă ca toate cetele cereşti...”. Versurile în neogreacă sunt ele însele deosebit de muzicale. Nektarios a fost socotit sfânt din 1961, fiind pomenit în fiecare 9 noiembrie. Alte insule, precum Hydra (Ydra) şi Spetses neau impresionat pentru că pe distanţe mai lungi se călăreşte pe măgăruşi (nefiind îngăduite maşinile). Numele insulei Spetses vine din vremurile stăpânirii veneţiene, când i se spunea isola delle spezie („insula mirodeniilor”) şi aici pot fi văzute urmele bravei căpitănese Laskarina Bouboulina (m. 1825), care a jucat un rol de neuitat în Războiul de Eliberare. Urmaşii ei iau transformat casa, în anii ’90, întrun mic muzeu. Creta ne aştepta în lumina ei sudică, lângă insuliţa Gavdos, socotită cea mai sudică insulă a Europei, răsfăţânduse acolo unde începea să vălurească Lybicum Mare, până la coasta nordafricană. Se vedeau de departe munţii de un albastru întunecat; boarea purta izul de peşte proaspăt (un vapor pescăresc tocmai descărcase în port şi mai multe camionete ale restaurantelor aşteptau la rând). Vântoase ascuţite scuturau brusc palmierii şi sicomorii. […]

Creta ne aştepta în lumina ei sudică, lângă insuliţa Gavdos, socotită cea mai sudică insulă a Europei, răsfăţânduse acolo unde începea să vălurească Lybicum Mare, până la coasta nordafricană. Se vedeau de departe munţii de un albastru întunecat; boarea purta izul de peşte proaspăt (un vapor pescăresc tocmai descărcase în port şi mai multe camionete ale restaurantelor aşteptau la rând). […]Pe lângă noi trecea uneori, seara, spre port, un cântăreţ din ţiteră; printre grupurile de copii care se jucau şi ţipau căţărânduse pe ruinele scăldate în apus auzeam grupuri cu buzuki şi lăute: îşi răspundeau alternativ, ţinând sprijinite pe genunchi instrumente nemaivăzute de noi, în aşanumitele mantinades, cântece populare vorbite, specifice insulelor Mării Egee. Abia când am văzut la Atena Muzeul de Instrumente Populare Greceşti am identificat toate aceste lăute, lire (create de Hermes, spune legenda), flogheras (un fel de fluiere), defia (tamburine), bouzoukia ş.a. Mantinadele fuseseră cântate, cu distihurile lor rimate, mai ales în vremea veneţienilor, când cretanii adoptaseră destule obiceiuri europene, dar rimele şi poezia avuseseră un loc de frunte în insulă încă din Antichitate. Se ştie, de pildă, că filozoful şi clarvăzătorul cretan Epimenide făcuse profeţii în distihuri rimate. Aceste mantinade le auzise încă de copil şi Mikis Theodorakis, unul dintre vestiţii fii ai Cretei, pe care lam cunoscut cu puţin peste un deceniu înainte să se întoarcă pentru totdeauna în dragul său pământ cretan. Îi plăcea mult poezia, şi la îndemnul său am început să citesc în original poeţii moderni neogreci, unii născuţi chiar  în aceste insule.

[… ] Altă insulă, Amorgos, cândva locuită de minoici, dar trecută apoi sub stăpânire bizantină, veneţiană şi otomană, are o poveste deosebită despre icoana care a dat numele mănăstirii din secolul al IXlea întemeiate aici de călugări. Se spune că o credincioasă din Palestina a aruncat în mare, pe vremurile iconoclasmului, una dintre icoanele ameninţate cu distrugerea, astfel salvândo. Icoana pe lemn a străbătut Egeea şi a fost purtată la mal în golful Agia Anna de pe Amorgos; acolo, deasupra peretelui de stânci, nişte călugări din Palestina au construit o mănăstire fortificată împotriva piraţilor. Numele ia fost dat după Hozovo, locul de unde fusese dată mării icoana reapărută: Panaghia Hozoviotissa. Sunt păstrate aici numeroase manuscrise preţioase, unele din secolele al XIlea şi al XIIlea. Insula Amorgos a devenit cunoscută şi datorită unui poem de Nikos Gatsos, autor născut în Arcadia, care de fapt na ajuns niciodată pe această insulă, dar a folosit simbolul frumuseţii evocative, al pierderii şi al regăsirii (din vremea ocupaţiei, în al Doilea Război Mondial). De asemenea, aici şia construit casa arhitectulmuzician şi compozitorul Iannis Xenakis, dând o interpretare deosebită arhitecturii cicladice albalbastre. Amorgos mia rămas în gând prin poezie şi misterul cel răspândeşte, poate nu în ultimul rând fiindcă în limba română numele sugerează apropierea de cuvântul „amurg”.