Titlu: Drumuri lăturalnice. Poveste din Xinjiang
Autor: Perhat Tursun
Rating:
Editura: Alice Books
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Iolanda Prodan
Numar pagini: 216
ISBN: 978-630-6676-07-1

Un roman pe care nu-l uiți - cred că ar fi îndeajuns să spun doar asta despre Drumuri lăturalnice. Poveste din Xinjiang. Nu-l uiți, și poate că ai vrea s-o faci. Nu doar că citești acest roman, te îneci în el. Te sufocă. E un roman care îți deschide perspectivele unei minți sfâșiate de alienare și de respingere, care te introduce într-o lume întunecată.

Cu fiecare pagină pe care o dai (și continui să le dai, că te prinde), simți greutatea orașului, greutatea orașului învăluit într-o ceață deas[, într-o ceață poluată și apăsătoare care simți cum îți poate oricând arde plămânii. Murdăria străzilor la un moment dat ajunge să ți se pară lipită de propria-ți piele, iar disperarea protagonistului devine, evident, disperarea cititorului. O poveste despre dezintegrare, despre o ființă umană redusă la o prezență invizibilă aproape, dar mereu privită ca o anomalie, ca o intruziune nefirească.

Naratorul, care rămâne fără, nu este un observator detașat al frumuseții urbane, ci un bărbat uigur pierdut într-un oraș care parcă refuză să-l accepte drept locuitor. Lucrează într-un birou guvernamental, dar slujba sa nu este decât un simbol cinic al unei politici de „integrare” forțată. Tocmai din acest motiv, este și o slujbă temporară. Ceilalți angajați aleg să-l privească cu răceală, cu ochi care îl cântăresc în permanență, ca și cum existența lui ar fi o pată într-o lume care preferă, bineînțeles, lipsa petelor.

Într-o seară, după muncă, acest bărbat anonim nu are unde să meargă. Nu are casă, nu are familie, nu are unde să doarmă. Singurele lucruri care îi rămân și îl așteaptă cu brațele deschise, dar deloc calde și primitoare, sunt străzile dosnice din Ürümchi, acoperite de smog, umede de murdărie și pline de umbre care vin și pleacă fără să-i dea atenție. Reminescențe ale oamenilor, dar nu ale umanității.

În această noapte care pare fără sfârșit, bărbatul se agață de numere. Singurele dovezi ale ordinii din jurul său. Precise. Singura logică în haosul omniprezent. Sensul? Poate niciunul, ci doar cel al speranței. În noaptea cețoasă, el întâlnește oameni, dar nimeni nu îi întinde o mână de ajutor. Fiecare ușă la care bate se închide în fața lui, dar nu înainte de a i se arunca priviri care judecă și răscolesc. O femeie ridică un satâr spre el, ca și cum ar fi un animal sălbatic. Alții nici măcar nu se obosesc să îl respingă - pur și simplu îl ignoră, îl ocolesc, refuză să-i întâlnească privirea. Să fii uigur în Ürümchi nu doar că înseamnă să fii o absență, ci înseamnă să fii o prezență nedorită...

În Drumuri lăturalnice. Poveste din Xinjiang mirosurile sunt omniprezente. Sunt pur și simplu viscerale. Miros de sudoare, de urină, de jeg, de piele nespălate, de hoit și de putregai - un amestec grețos și dens care îl însoțește la fiecare pas. Mirosurile care îl înghit, care îl intoxică, care îl atacă. Dar, dincolo de mirosuri și circumstanțele date, cea mai mare tortură nu vine din prezent, ci din trecut. Amintirile îi invadează mintea bărbatului anonim – copilăria într-un sat sărac, un tată violent și alcoolic, anii de studenție în Beijing, iluzia că educația are să-l salveze. Gândurile îi fug în toate direcțiile, repetându-se ca un ecou în ecou în ecou, la fel cum și picioarele par să îl poarte fără destinație printr-un labirint de străzi care nu duc, în cele din urmă, nicăieri.

Stilul lui Perhat Tursun este ca un torent neîntrerupt de gânduri și cugetări, încât devine aproape claustrofobic. Romanul nu este structurat sub forma unor capitole clare, ci este cap-coadă, în forma scurgerii continue a conștiinței, a disperării și a dezrădăcinării.

Naratorul nu este nebun (cred!!!), dar lumea în care trăiește cu siguranță este nebună. Iar reacțiile lui – care pot fi considerate nebunești –, obsesia pentru numere, paranoia, speranța irațională că un simplu petic de hârtie pe care stau înscrise niște cifre l-ar putea ghida spre un adăpost – par a fi forme de adaptare într-o lume dementă. Când intri în lecturarea acestei cărți, de la bun început simți cum cazi într-o groapă fără fund: imagini care se repetă obsedantă, distorsionarea realității, absurdul existențial al naratorului, lupta fără rost împotriva unui mecanism care nu are nici măcar nevoie să-l distrugă pentru că simpla lui prezentă este, deja, o condamnare. O operă care cu siguranță are rădăcini adânc înfipte în realitatea poporului uigur.

Contextul în care a fost scrisă cartea face ca lectura să devină una și mai intensă. Perhat Tursun, unul dintre cei mai importanți scriitori uiguri ai generației sale, a fost arestat în 2018 de autoritățile chineze din Urumqi și condamnat la 16 ani de închisoare. Motivele? Aceleași pentru care alți intelectuali uiguri au avut aceeași soartă: existența lor reprezintă o amenințare la adresa unei ideologii care vrea să șteargă o întreagă cultură. Și, din ce am mai citit, chiar și traducătorul lui Perhat Tursun a dispărut... Nu-mai-înțeleg-nimic-din-lumea-asta!

Text scris de Andrei Cioată.