Titlu: Casa Olandeză
Autor: Ann Patchett
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihaela Dumitrescu
Numar pagini: 352
ISBN: 978-606-779-764-0

Despre Ann Patchett nu știam prea multe înainte să-mi ajungă pe mâini Casa Olandeză așa că nu am cine știe ce preambul pretențios de făcut sau elogii de adus. M-a convins să îi dau o șansă coperta patru și faptul că a fost roman finalist la Pulizer Prize for Fiction 2020, pe principiul: dacă altora le-a plăcut poate o să-mi placă și mie. Și nu m-am înșelat.

Casa Olandeză e genul de roman care la final de lectură te lasă un pic perplex pentru că îți e greu să tragi o concluzie despre ce ai citit. Nu poate fi încapsulat într-o idee pentru că e multidimensional, caleidoscopic chiar, pentru că fiecare rotire prin minte îi schimbă forma și sensul, apăsând o altă coardă a sensibilităților proprii.

La prima vedere e povestea copiilor Conroy și a felului în care devin adulți cu vieți mai simple sau mai complicate și cu celebra casa olandeză pe fundalul maturizării lor. Casa intră pe mâinile tatălui celor doi, Cyril, ca urmare a unui pont primit pe patul unui spital de campanie în cel de-al Doilea Război Mondial și ajunge rapid bijuteria coroanei în materie de proprietăți imobiliare deținute. Doar că pe cât de spectaculoasă e construcția în sine cu atât va apăsa mai greu asupra familiei care se macină treptat sub greutatea ei. Întâi dispare Elna, soția acestuia și mama copiilor, care alege un trai mai simplu în India în serviciul săracilor în detrimentul unei vieți de familie liniștite. Alegerea sa o va impacta mai ales pe fiica Maeve care în urma supărarii face diabet și care intră în rolul de mamă pentru fratele mai mic la o vârstă fragedă.

Apoi apare ce-a de-a doua soție, Andrea, care se află la polul opus de Elna și care e sedusă de opulența și grandoarea casei și chiar oglindește răceala și sobrietatea edificiului în propria atitudine față de copii. Iar atunci când se vede văduvă din nou pune gheara pe toate bunurile și lichiditățile familiei și îi aruncă în stradă pe cei doi copii, acum tineri adulți sau adolescenți.

Această zdruncinătură emoțională, dublată de pierderea tatălui, pune în acțiune alte mecanisme care poate nu ar fi devenit evidente dacă viața le-ar fi continuat ca și până atunci și care mută atenția din planul pasiv, unde casa e punctul central în jurul căreia se învârt toți, în cel activ în care fiecare dintre cei ce i-au trecut pragul trebuie să își croiască un altfel de drum. Așa ajunge Danny, naratorul și mezinul taciturn al familiei Conroy, student la medicină când de fapt pasiunea lui erau afacerile imobiliare, doar ca să îi facă pe plac surorii angrenate într-un joc fățiș de răzbunare față de femeia care le-a luat ultima fărâmă de stabilitate și ancora către părinții pierduți.

În centrul furtunii astfel create apar personaje ale trecutului, Elna Conroy, și ale viitorului, Celeste, soția lui Danny menite să lege o punte și să pună în perspectivă toate ițele țesute în jurul casei și să reașeze lucrurile pe făgașul lor normal, de parcă asta ar fi un fel prin care casa încearcă să repare greșelile trecutului și să redea fericirea alchimizată pe care a sustras-o în trecut celor ce i-au trecut pragul.

Mă tot întorc spre construcție  pentru că ea, casa, e motivul central, e asemeni unei haine pe care toți o îmbracă la un moment dat și care, în funcție de tăria de caracter a fiecăruia, fie ajunge să îi poarte sau să fie purtată. Așa că nu e de mirare că aceasta ajunge înapoi în familia Conroy în cele din urmă atunci când se găsește cineva care să îi poată ține piept și care o preia fără un bagaj emoțional capabil să fie reflectat sau amplificat între pereții ei. În cele din urmă ajunge un spațiu de desfășurare al vieții și nu un motiv de fugă, un obiect de căpătat, o torță a urii sau o rană sângerândă.

Patchett a scris o cronică de familie cu personaje remarcabile, umane, imperfecte, care aproape că sar de pe pagină dar care totodată par ca niște mici păpuși într-o mai mare casă de păpuși pe care forțele nevăzute le așază după bunul plac.

Deci dacă nu aveți aversiune față de lecturi care par a fi ceva dar ajung să fie altceva, vă recomand cu drag această carte. Să vă bucurați de ea!

• Plusuri

  Ritmul cărții care îmi pare foarte american, adică nu e excesiv de dramatic chiar dacă sunt suișuri și coborâșuri. Rămâne constant și păstrează foarte bine focusul pe personaje și pe cum navighează acestea schimbările vieții și mai puțin pe alte înflorituri artistice.

• Recomandari

  Celor ce-și doresc o carte ca un vin, cu un buchet frumos, robust și o culoare frumoasă în pahar sau echivalentul ei – cu o amintire bună în minte.