Modernitatea noastră cea de toate zilele
Scris de Alexandra Gaujan • 28 February 2011 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Tim Parks
Rating:

Editura: Leda
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Irina Negrea
Numar pagini: 352
ISBN: 978-973-102-272-7
Trei zile de primăvară. O călătorie dus-întors cu autocarul, Milano-Strasbourg. Un grup de lectori universitari şi de studenţi ai acestora, în căutarea unei aşa-zise identităţi europene.
Am citit de două ori cartea asta, nominalizată la Premiul Booker în 1997. Prima oară în original, acum câţiva ani, când m-a fascinat fără rezerve. A doua oară în traducerea românească, temându-mă inutil că amintirile vagi despre cât de grozavă a fost nu vor corespunde realităţii.
Jerry Marlowe, care predă engleza la Universitatea din Milano, acceptă să facă parte dintr-o delegaţie a lectorilor străini la Parlamentul European din Strasbourg, cu scopul de a depune o plângere împotriva reducerilor salariale şi a introducerii contractelor de lucru pe perioadă determinată. În acelaşi timp, demotivat şi neîncrezător în conceptul de instituţie europeană, Jerry se gândeşte să-şi dea demisia. Singurul motiv al prezenţei sale în această delegaţie este o ea nenumită decât în ultimul rând al romanului.
Vikram Griffith, indian galez care se mândreşte deopotrivă cu etnicitatea sa pestriţă şi cu un stil de viaţă haotic, este iniţiatorul delegaţiei şi cel mai entuziast membru al ei. Nedespărţit de câinele lui, botezat Dafydd în cinstea celebrului (?) poet galez Dafydd ap Gwilym, personajul acesta pare să întruchipeze fără cusur ideea „identităţii negociabile”, vehiculată în cercurile intelectuale de sfârşit de secol XX. Însă, în spatele veşnicelor lui glume îndoielnice şi a trâmbiţatei satisfacţii de sine, Vikram ascunde o teamă imensă de a fi exclus din cercurile intime ale celorlalţi, de a nu fi, în definitiv, recunoscut drept european.
Ar fi multe de spus atât despre ceilalţi membri oficiali ai delegaţiei, cât şi despre studenţii care îi însoţesc, conform propriei lor versiuni, din pură empatie. Însă ceea ce mi se pare cel mai interesant în roman este unghiul cinic din care observă Jerry minciunile pe care şi le spun cei din jur pentru a-şi linişti conştiinţele, cu o luciditate ce nu-l împiedică să li se alăture în mod pasiv. În această lume recentă, a anilor ’90, „totul este pregătit pentru ca noi, tehnic vorbind, să fim fericiţi”: aerul condiţionat, suprafeţele lucioase, arhitectura curbă, muzica pop, reproducerile pe bandă rulantă după opere de artă renumite, dar mai ales pseudo-spiritualitatea. Pentru aceasta din urmă este emblematică, în clădirea Parlamentului European, Camera de Meditaţie - un spaţiu gol, zugrăvit în alb, cu un paralelipiped iluminat multicolor în extremitatea frontală, drept simulacru de altar.
Călătoria în sine ocupă o parte însemnată a poveştii. Pe parcursul acesteia, personajele sunt claustrate în interiorul autocarului şi supuse procesului împărtăşirii de experienţe şi vorbe de duh. Pentru majoritatea, această situaţie creează impresia de grup unitar, motivat de aceeaşi ideologie uşor de dreapta. Jerry, în schimb, obsedat de amintirea trădării ei, se simte eliberat pentru totdeauna de credinţa în naraţiuni-cult, precum filmul Cercul poeţilor dispăruţi (1989). În timp ce restul grupului urmăreşte respectivul film pe ecranele din autocar, Jerry remarcă „ochii ei ... fascinaţi de Robin Williams şi de genul de dogme contemporane pe care aceste filme le insuflă şi cu care toţi ne identificăm în opoziţie cu un status-quo din care printr-o minune niciun amator de cinema nu face parte.”
Trecând peste modul comic în care Jerry, membrul cel mai reticent, ajunge reprezentantul delegaţiei şi, mai plastic spus, Omul cu Discursul, voi încerca să fac o listă a lucrurilor în care el a încetat să mai creadă: căsnicia, principiile Revoluţiei Franceze (pe care, de altfel, se bazează instituţiile Uniunii Europene), relevanţa discursurilor minoritare (feminist, post-colonial), filosofia (înţeleasă drept simplă strategie de seducţie), comunicarea şi intimitatea dintre două persoane. În urma cristalizării acestei viziuni sumbre despre comunităţile umane în general, Jerry ajunge la concluzia că este un romantic, deci un veşnic inadaptat.
Cât despre ea, femeia fatală, lector de franceză, divorţată şi extrem de ambiţioasă pe plan profesional, este un izvor de caritate în relaţiile cu bărbaţii: mai mult decât un umăr pe care să-şi plângă neîmplinirile, ea le oferă acestora întregul corp, din pură cordialitate. În acest mod îşi justifică în faţa lui Jerry escapada amoroasă cu un coleg de catedră, din toiul pasiunii lor nemuritoare. Gelozia lui este primită drept lipsă de rafinament. La un moment dat, el va ajunge să se întrebe dacă în realitate ea este complet lipsită de inteligenţă, succesul trăgându-i-se de la o spoială intelectuală combinată cu mult şarm. La o adică, povestea se poate înţelege şi drept o alegorie a civilizaţiei europene a finalului de mileniu, întruchipată printr-o femeie: Europa mitologiei greceşti, pentru care Zeus a coborât pe pământ sub înfăţişare de taur, devine aici o ea capabilă să răstoarne concepţii şi echilibre interioare printr-un surâs.
Departe de a fi un narator imparţial, Jerry îşi recunoaşte încăpăţânarea de a crede în propriile concluzii despre civilizaţia modernă, în ciuda faptului că pare a fi singurul care le-a atins. Totuşi, după cum o va dovedi soarta lui Vikram, asemenea concluzii aduc cu sine imperativul tăcerii. Tăcere pe care mi-o impun şi eu acum, lăsându-vă să descoperiţi pe cont propriu savoarea ironiei lui Tim Parks.
-
Plusuri
luciditatea extraordinară a naratorului, frazele lungi á la G. G. Márquez, umorul, desele referinţe culturale
-
Minusuri
tonul destul de sumbru, în pofida umorului de suprafaţă
-
Recomandari
Celor cărora le place David Lodge; deziluzionaţilor de discursurile autojustificatoare ale modernităţii – dar, mai puţin bombastic, tuturor celor în căutarea unei guri de aer proaspăt în mijlocul câmpului de „corectitudine politică”.