Fractura

Titlu: Perla
Autor: John Steinbeck
Rating:

Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Irina-Ruxandra Popa
Numar pagini: 124
ISBN: 978-973-46-3739-3

Iar în mintea lui Kino suna propria muzică, muzica duşmanului, joasă şi pulsândă, aproape adormită. În schimb, Cântecul Familiei devenise sălbatic şi ascuţit, felin ca mârâitul unei femele de puma. Cântecul Familiei se trezise acum la viaţă şi-l conducea tot mai jos, spre duşmanul întunecat. Aspra cicadă părea să preia melodia şi broscuţele de copac, fremătând, strigau mici frânturi din ea.

Cumpără titlul în engleză

Îmi place John Steinbeck încă de când am pus mâna pe prima carte scrisă de el. Era lectură obligatorie în facultate şi, văzând cartea destul de voluminoasă, mă întrebam câte ore de chin mă aşteaptă. Nu ştiu de ce nu mă aşteptam să-mi placă. Însă m-a cucerit de la primele pagini şi, după acea primă carte, a reuşit să-mi intre în suflet. Are un mod de a spune poveşti de parcă ar fi incantaţii, te vrăjeşte, te leagă de destinele personajelor, te face să le simţi trăirile, fricile, angoasele, fericirea, iubirile. Dar, mai mult decât atât, are un simţ al tragediei umane pe care reuşeşte s-o expună atât de subtil încât devine cu atât mai dureros. Există o permanentă luptă între bine şi rău. Indiferent că răul vine din exterior sau din interior. De fapt, de cele mai multe ori, lupta este dublă, personajele aflându-se în situaţia de a-şi învinge atât demonii interiori cât şi duşmanii din exterior.

Perla este un roman destul de atipic pentru Steinbeck, cel puţin pentru cât am citit eu din el. Cupa de aur se apropie ca stil, dar tot nu este atât de diferit de ceea ce scrie şi felul în care scrie acest autor în mod normal. Dacă pe copertă nu era tipărit clar numele lui, aş fi putut jura că citesc ceva scris de Gabriel Garcia Marquez. Nu vorbim de realism magic ca în cazul lui Marquez, însă atmosfera creeată pare aproape ireală. Povestea Perlei este relativ simplă, spusă în ceva mai mult de o sută de pagini, însă subiectul este atât de complex încât zugrăveşte toate trăirile umane posibile.

Kino şi Juana trăiesc o viaţă liniştită în La Paz, pe malul mării. Îl au pe Coyotito, baieţelul lor de doar câteva luni, o barcă ce le asigură un mijloc de subzistenţă şi o colibă prin care suflă vântul. Totuşi, sunt fericiţi, se iubesc şi trăiesc în armonie unii cu ceilalţi, cu ei înşişi şi cu natura. Dar apoi apare un scorpion, apoi o perlă şi apoi totul se duce de râpă. Totul începe de la familie şi se sfârşeşte tot acolo.

Ceea ce mi-a plăcut mie, însă, cel mai tare, dincolo de stilul excepţional al lui Steinbeck, a fost felul în care este prezentată ideea de familie. Ca un organism unic compus din membrii familiei. Legătura de sânge şi dragostea fiind cele ce dau viaţă acestui organism. Kino şi Juana sunt atât de uniţi încât până şi în momentul lor de conflict ai impresia că e o singură fiinţă ce se luptă cu ea însăşi. Iar această legătură puternică dintre cei doi iese cel mai bine în evidenţă din faptul că cei doi se înţeleg fără a vorbi. Ea ştie când trebuie să-l asculte în deciziile sale pe Kino, la fel cum el simte când ea are dreptate şi se încrede în cuvântul ei. Există o scenă în care Kino îi spune Juanei să aibă grijă de Coyotito ca nu cumva să scâncească şi să le dea de gol ascunzătoarea, iar ea se uită în ochii fiului ei şi îi răspunde lui Kino că micuţul ştie, înţelege ce se petrece. Este un moment în care unitatea familei este prezentată în toată splendoarea ei.

„Kino putea să vadă toate acestea fără să se întoarcă. Juana murmura un cântec vechi, de numai trei note, însă de o varietate nesfârşită a intervalelor. Şi acesta făcea parte tot din cântecul familiei. Totul făcea. În răstimpuri se ridica la câte un acord aproape dureros de emoţionant, care spunea: aceasta este siguranţa, aceasta este căldura, acesta este întregul.”

Perla este o carte care se citeşte uşor, dar care, în acelaşi timp, rămâne cu tine mult după ce ai închis-o. Este o lectură care merită, din toate punctele de vedere, timpul investit în descifrarea ei.