Titlu: Copilul Domnuluial
Autor: Cormac McCarthy
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 20254
Traducere: Dan Croitoru
Numar pagini: 200
ISBN: 978-630-344-085-9

După deja clasicele Meridianul sângelui, Nu există țară pentru bătrâni sau Căluții mei, căluți frumoși, apărute la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, cea mai longevivă și mai bogată colecție de literatură generală de la noi, au mai urmat încă două volume de Cormac McCarthy, apoi a venit aproape un deceniu de pauză. Timp în care celebrul autor american, și, în opinia multora, unul dintre cei mai serioși candidați la Premiul Nobel pentru Literatură, s-a mutat la Editura Humanitas Fiction, unde în colecția Raftul Denisei i-au fost publicate alte trei romane de seamă - Drumul și dipticul Pasagerul și Stella Maris).

Facem un salt până în 2024 și îl redescoperim pe Cormac McCarthy din nou la Editura Polirom cu un roman apărut în 1973, Copilul Domnuluial. Acesta este al treilea al autorului, care a murit acum trei ani fără să mai primească laurii pe care poate că îi merita mai mult decât alți premiați – deși n-a dus lipsă de premii, primind aproape toate distincțiile posibile pentru excelente-i volume – și care scria, într-o perioadă de sărăcie lucie, despre un personaj cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în literatură.

Faceți cunoștință cu Lester Ballard, un bărbat ce se apropie de treizeci de ani, orfan cu înclinații violente, cu capsa mereu pusă și care nu acceptă afronturi de la nimeni. Suntem în comitatul Sevier, Tennessee, o regiune muntoasă, iar Lester a rămas fără casă. Așa că pune stăpânire cu de la sine putere pe o casă izolată, unde își duce traiul de pe o zi pe alta vânând și cerșind câte o gură de whisky sau cumpărând de la băcănie pe datorie.

Deși pare că ar putea găsi de muncă, Lester umblă cât e ziulica de lungă cu pușca pe umăr, se ia de oameni sau câștigă un concurs de tir la bâlci, de unde se alege cu niște ursoi de pluș mari cât el și pe care îi cară în spate până la coșmelia în care și-a făcut culcuș. Între timp, le face ochi dulci minorelor din vecini, iar când una dintre ele îl amenință că îl va da în gât la tăticu’, Lester nu se gândește decât la un singur lucru: trebuie să-i închidă gura. Și ce credeți că face? O duce cu zăhărelul? Încearcă s-o convingă c-a greșit, că nu mai face, că e pentru ultima oară? Nicidecum. O împușcă pe fată prin geam, apoi dă foc la casă, cu tot cu micuțul frate ușor retardat al fetei înăuntru.

Dar încep să dispară tineri și tinere care-și făceau liniștiți de cap în vreo mașină, la o margine de câmp. Ușor-ușor, pe măsură ce Lester alunecă tot mai pe panta nebuniei, mintea lui parcă regresează și el se transformă, nu mi-am dat seama de ce, într-o creatură primitivă, într-un câine turbat cu care nu poți să te înțelegi și ale cărui fapte te lasă pur și simplu mască.

“O să vă zic o altă chestie pe care a făcut-o odată. Avea o vacă bătrână care se tot împotrivea, nu reușea s-o pună să facă nimic. O împingea și-o bătea până când a ajuns la capătul răbdării. S-a dus și a împrumutat tractorul lui Squire Helton și s-a întors acilea și-a trecut o frânghie peste capul vacii ăleia bătrâne și a pornit tractorul cât de tare a putut. Când s-a întins frânghia puțin a lipsit să nu-i smulgă capul. I-a rupt gâtul și a ucis-o pe loc. Întrebați-l pe Floyd dacă n-a fost așa.”

Acum, un cititor mai milos din fire i-ar putea acorda acestei jivine turbate circumstanțe atenuante pentru că n-a avut cine să-l educe, cine să-i poarte de grijă, cine să-l mențină pe un drum drept sau să-i ofere iubire și înțelegere atunci când ar fi avut cea mai multă nevoie de ele. Însă Lester Ballard n-a avut parte de aceste lucruri și prin urmare a ales calea răului. Se pune însă întrebarea: oare condițiile îl pot transforma pe om într-o fiară sălbatică, într-un primitiv ce n-are mamă, n-are tată și pentru care suferința altora poate reprezenta motiv de bucurie și plăcere?

Însingurarea, izolarea, sentimentul de neputință, condițiile vitrege, răutatea, dar mai ales indiferența oamenilor îl transformă pe Lester al nostru într-un paria care e-n stare să moară de foame și să-și dea singur foc la casă, cu cadavrul unei fete pe cale să putrezească în pod, în timp ce el urmărește indiferent cum flăcările îi mistuie bruma de avuție fără să se agite, complet placid, că na, asta e soarta.

Dacă autorul însuși, întrebat fiind de ce-a creat un asemenea personaj dezgustător și violent, a răspuns că nu își mai aduce aminte ce l-a îndemnat să scrie Copilul Domnuluial, atunci rămâne să tragem noi singuri concluziile, nu-i așa? La urma urmei, poate că nu toate poveștile au un sens ascuns și unele sunt scrise pur și simplu dintr-o toană a autorilor lor sau ca să stârnească un anume sentiment în cititor, nu contează care. Dezgust, repulsie, tot rămâi cu ceva de pe urma acestui roman scurt, dar plin de violență. Și poate că, peste ani și ani, vei continua să-ți amintești de bestia numită Lester Ballard.