Titlu: Orașele din câmpie
Autor: Cormac McCarthy
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Alexandra Olivotto și Radu Cristescu
Numar pagini: 288
ISBN: 978-973-46-3646-4

Sunt cărţi de care cu greu te apropii, ca acele spaţii sacre, în care trebuie să te descalţi pentru a intra. Cam așa e și cu proza lui McCarthy – o literatură atemporală, dintr-o lume aflată la răspântie, cea de ieri, cea de mâine, scrisă într-o limbă arhaică, profetică, biblică, în care chiar și cel mai mic gest, cea mai simplă privire sau cea mai străveche poveste a omenirii capătă nuanţe puternice de sacralitate.

Cumpără titlul în engleză

Trilogia frontierei este mai mult decât un simplu (anti)-western. Dacă volumele anterioare nu sunt legate între ele, în Orașele din câmpie, personajul principal din Căluţii mei, căluţi frumoși, John Grady, se alătură celui din Marea trecere (citește recenzia), Billy Parham, între cei doi legându-se una dintre cele mai puternice prietenii din literatura americană. La o primă analiză, McCarthy ne vorbește despre frontiera dintre Mexic și Statele Unite, de conflictele dintre cele două culturi, de căutarea continuă a unei limbi comune, de distrugerile și durerea cauzată de Celălalt, fie că acesta este reprezentat de mexicani sau de americani. Numai că această frontieră nu se întinde doar dinspre Mexic – Statele Unite ale Americii, ci este frontiera dintre o civilizaţie și moartea acesteia, între Vestul Sălbatic, pe cale de a fi înghiţit de schimbările aduse de revoluţii, războaie mondiale, tehnologie și schimbările de mentalitate. A fi cowboy nu mai reprezintă un cod, un vis, o misiune; noua generaţie, dacă ar putea fi orice își dorește, s-ar face ,,rico” (bogat) sau poate ,,pilot de avion”.

Personajele noastre, bântuite de propriile amintiri, nu vor însă să se rupă de lumea veche, aflată acum la apus și înainte ca cea nouă să erupă, iar toate poveștile cu cowboy să dispară, acestea par să ne mai spună o ultimă poveste despre ceea ce a fost cândva, să mai întreprindă o ultimă trecere în Mexic, o poveste care seamănă până la un anumit punct mai degrabă cu un elogiu adus genului western: John Grady se îndrăgostește de cine nu trebuie, iar acţiunile sale declanșează evenimentele ulterioare.

Dacă ar fi să caracterizez acest roman într-un cuvânt, acesta ar fi wilderness, de la intensitatea sentimentelor și acţiunile personajelor la stilul scriitorului. Cred că genialitatea lui McCarthy nu stă în subiectul/acţiunea propriu-zisă a romanului, ci în profunzimea, sacralitatea pe care o reprezintă în cele mai banale evenimente din viaţă, în descrierile pe care le face și în trimiterile subtile întâlnite încă din titlu, care ne amintește de Sodoma și Gomora, de cetăţile biblice de la sud de Marea Moartă, amplasate în zone de câmpie, care cândva au înflorit și care apoi au fost distruse complet de divinitate.

,,Cei de neamul tău nu pot îndura ca lumea să fie banală. Să nu conţină nimic altceva decât ce ni se înfăţișează aievea. Dar lumea mexicană este acoperită de podoabe și dedesubt sălășluiește o lume cum nu se poate mai de rând. În timp ce lumea ta – trecu lama înainte și-napoi ca pe-o șuveică printr-un război – lumea ta se clatină deasupra unui labirint nerostit de întrebări. Și noi vă vom devora, prietene. Pe voi cu tot cu imperiul vostru palid.” (245)

Paradoxal, în acest război, în aceste revolte și lupte, între două popoare care nu vorbesc aceeași limbă și nu împart aceleași divinităţi și culturi, ceea ce distruge, leagă sau oferă speranţă e această banalitate, ceea ce ne reprezintă ca oameni, indiferent de etnia, de partea de graniţă în care ne aflăm sau de timpul istoric.

,,Se născuse în estul Texasului în 1867 și venise prin părţile astea de tânăr. De-a lungul vieţii lui se trecuse de la lampa cu petrol și de la cal și căruţă la avioane cu reactive și la o bombă atomică dar nu asta era pricina tulburării lui. Pricina era faptul că fata lui murise și tocmai cum vine asta nu putea el să o priceapă.”

Proza lui McCarthy pentru mine e una dintre acelea care îţi cere mai mult decât o simplă privire de cititor sau de critic… e o proză intelectuală, care provoacă, filosofică pe-alocuri, cu un stil care îţi cere răbdare, care îmi amintește de Faulkner, dar care în același timp se simte, o proză cu puternice accente de sacralitate, brutală, violentă, și-n același timp de un lirism greu de egalat. E proza care îţi cere să te ,,descalţi”, să te expui, să te debarasezi de anumite lucruri pe care credeai că le cunoști, de toate stereotipurile legate de America, de Mexic, de lumea lor, de lumea noastră, o proză despre ei și noi, despre ceea ce înseamnă la urma urmei să fii Om și despre preţul de a trăi un vis și nu doar de-a îi supravieţui:

,,Asemenea călătorului, la tot ce am renunţat mi se va arăta din nou … […] La necartografiabila lume a călătoriei noastre. La o trecătoare din munţi. La o stâncă pătată de sânge. La urmele de oţel de pe ea. La numele săpate în calcar ros de vremuri printre pești de piatră și scoici străvechi. La lucruri vagi și care și mai vagi devin. La fundul sec al mării. La uneltele vânătorilor migratori. La visele montate pe lamele acestora. La oasele rătăcitoare ale unui profet. La tăcere. La stingerea treptată a ploii. La venirea nopţii.” 279

• Plusuri

  Stilul scriitorului, îmbinarea profanului cu sacrul în descrierile pe care le face, ,,tristeţea sfâșietoare și frumuseţea aspră”;

• Recomandari

  Personal, cred că este una dintre acele cărţi care ar trebui citite de toată lumea; pentru cei care sunt pasionaţi de modernism, de stil, de literatura americană.