După deja clasicele Meridianul sângelui, Nu există țară pentru bătrâni sau Căluții mei, căluți frumoși, apărute la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, cea mai longevivă și mai bogată colecție de literatură generală de la noi, au mai urmat încă două volume de Cormac McCarthy, apoi a venit aproape un deceniu de pauză. Timp în care celebrul autor american, și, în opinia multora, unul dintre cei mai serioși candidați la Premiul Nobel pentru Literatură, s-a mutat la Editura Humanitas Fiction, unde în colecția Raftul Denisei i-au fost publicate alte trei romane de seamă - Drumul și dipticul Pasagerul și Stella Maris). [Citeste tot Articolul]
Titlul pe care l-am ales pentru cronica de pe Bookblog este, aș zice eu, cât se poate de potrivit atunci când ai de-a face cu o poveste foarte greu de încadrat într-un anumit gen, iar povestea încearcă să facă lumină, și reușește întrucâtva, în cazul unei cărți atât de încâlcite, ce pare fără cap și fără coadă, dacă stai s-o diseci pe îndelete, cum este cea din Pasagerul, primul volum al dipticului scris de Cormac McCarthy, cel completat de romanul de față. Romanul este magistral tradus de Iulia Gorzo, în pofida dificultății sale, și a apărut pe final de 2023, chiar la timp pentru târgul de carte Gaudeamus, la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. [Citeste tot Articolul]
Este adâncimea întunericului care îl sperie pe Bobby Western, omul bântuit din inima romanului extraordinar al lui Cormac McCarthy. Western lucrează ca scafandru salvator în Golful Mexic, având grijă de barje scufundate și platforme petroliere afectate. El ridică nori în apa de culoarea lutului și apăsă mai departe în necunoscut cu fiecare pas ponderat. Colegii lui sunt supărați, dar experiența l-a învățat să aibă grijă. El întreabă: „Te-ai lovit vreodată de ceva acolo jos și nu știai ce este?” [Citeste tot Articolul]
Unele cărți sosesc pre-prăfuite cu strălucirea mitului literar. Stella Maris este una dintre ele: al 12-lea – și probabil ultimul roman al lui Cormac McCarthy, o poveste născocită la Institutul Santa Fe, „un grup de reflecție pentru creierul nonconformist”, în care autorul în vârstă de 89 de ani își petrece zilele discutând cu fizicienii cuantici și clăncăind, departe, pe mașina lui de scris portabilă, marinat în geniu. [Citeste tot Articolul]
Cum e să începi o carte ale cărei prime paragrafe, întinse pe aproape douăzeci de pagini, sunt scrise cu italice și par doar niște idei alandala, aruncate pe pagină acolo, un dialog vorbesc dezlânat, care și îți pun nu doar răbdarea la încercare, ci și mintea?
Ți-ai zice, poate, oare ce-am început eu aici? Oare așa o ține toată cartea? Sau, după ce-ai auzit numai cuvinte de laudă despre poveste, ți-ai zice că trebuie să strângi din dinți și să mergi mai departe, curios să vezi cum se continuă? [Citeste tot Articolul]
Sunt cărţi de care cu greu te apropii, ca acele spaţii sacre, în care trebuie să te descalţi pentru a intra. Cam așa e și cu proza lui McCarthy – o literatură atemporală, dintr-o lume aflată la răspântie, cea de ieri, cea de mâine, scrisă într-o limbă arhaică, profetică, biblică, în care chiar și cel mai mic gest, cea mai simplă privire sau cea mai străveche poveste a omenirii capătă nuanţe puternice de sacralitate.
What have I become,/ My sweetest friend,/ Everyone I know,/ Goes away in the end,/ And you could have it all,/ My Empire of dirt,/ I will let you down,/ I will make you hurt.// If I could start again,/A million miles away,/ I would keep myself,/ I would find a way ... (Johnny Cash - Hurt)
Copyright ©2011 Bookblog.ro