Titlu: Pasagerul
Autor: Cormac McCarthy
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Iulia Gorzo
Numar pagini: 400
ISBN: 978-606-097-323-2

Cum e să începi o carte ale cărei prime paragrafe, întinse pe aproape douăzeci de pagini, sunt scrise cu italice și par doar niște idei alandala, aruncate pe pagină acolo, un dialog vorbesc dezlânat, care și îți pun nu doar răbdarea la încercare, ci și mintea?

Ți-ai zice, poate, oare ce-am început eu aici? Oare așa o ține toată cartea? Sau, după ce-ai auzit numai cuvinte de laudă despre poveste, ți-ai zice că trebuie să strângi din dinți și să mergi mai departe, curios să vezi cum se continuă?

E drept, lectura nu devine mult mai ușoară nici după terminarea paragrafelor cu italice, a dialogurilor lipsite de sens dintre fata cea moartă, și prietenii ei supranaturali, magici, născuți din propria schizofrenie și parteneri de nădejde. Și-ți dai seama că, totuși, există o legătură între idei, că nu sunt puse degeaba acolo aceste începuturi de capitole, că povestea lui Bobby Western, fratele rămas în rumă, n-ar fi completă fără aceste începuturi cu italice, fără dialogurile fetei cu băiatul cu înotătoare în loc de mâini sau prezența tăcută a piticilor de sub pat, a saltimbancului, a doamnei în vârstă machiată gros și cu rochie demodată sau a bătrânului cu frac prăfuit.

Ea zicea că halucinațiile apăruseră când împlinise doisprezece ani. Odată cu prima menstruație, spunea, citând din literatura de specialitate. Privindu-i cum scriu pe foile lor. Nu păreau prea interesați de realitate și-i ascultau comentariile, apoi treceau mai departe. Încercarea de a defini realitatea, care era inexorabil prinsă și supusă definiției căutate. Sau realitatea lumii, care nu putea fi o categorie printre alte categorii din ea. În orice caz, ea nu le numea niciodată halucinații. Și nu cunoscuse niciun doctor care să aibă o idee cât de vagă despre semnificația numerelor.

Iat-o deci în cămășuța ei de sub acoperișul casei bunicii din Tennessee la începutul iernii anului 1963. În acea zi friguroasă se trezi devreme și-i găsi pe toți adunați lângă patul ei. Nu știa de când stăteau acolo. Sau dacă avea noimă să-și pună o asemenea întrebare. Puștiul stătea la biroul ei, frunzărindu-i hârtiile și luând notițe într-un carnețel negru. Când văzu că se trezise, își strecură carnețelul printre haine și se întoarse spre ea. Bun așa, zise el. Se pare că s-a trezit. Foaaarte bine. Se ridică și începu să se plimbe de colo până colo, cu înotătoarele la spate.

De ce ți-ai băgat nasul în hârtiile mele? Și ce scriai pe foile alea? (p. 54)

Poate v-ați prins deja că nu există nicio linie de dialog în toată cartea. Nu? Da, nu există. Iar frazele mai lungi au propozițiile legate între ele prin „și”, nu prin virgulă, ca să fie tacâmul complet. Și mai avem și toate aceste începuturi de capitole, de care tot aduc vorba, printre cele mai dificile lucruri pe care le-am citit vreodată într-o ficțiune. Cred că a fost un deliciu pentru traducătoare. Deliciu, adică o corvoadă, ca să ne fim înțeleși. Dar totodată și o provocare dătătoare de o delicioasă satisfacție la final, când s-a văzut rezultatul. Unul extraordinar, pentru că traducerea e un răsfăț, iar povestea, așijderea.

Dar mă ia vorba pe dinainte. Povestea nu-i deloc ușoară, n-are fir, nu are cap și nici coadă nu prea are, pentru că miezul, înțelesul, profunzimea, completarea ar trebui să vină odată cu volumul doi al dipticului, Stella Maris, unde povestea căutării lui Bobby după… ce?, pentru că nu mi-e întru totul clar, el știe că surioara mult iubită este moartă și nu se mai întoarce, și totuși tot încearcă să găsească un înțeles într-o viață care și-a pierdut complet rostul fără ea, capătă poate o explicație.

Bobby, scafandru salvator, locuiește în New Orleans. Este anul 1980, iar această meserie extrem de bănoasă este și potențial mortală, motiv pentru care o și practică, probabil. Descoperirea unei aeronave prăbușite în adâncuri și dispariția unuia dintre pasagerii din ea îi oferă un motiv lui Bobby de-a porni în căutare. O căutare confuză, disperată, lipsită de sens, pe urmele a nu se știe ce.

Poate a surorii sale geniale, Alicia, matematiciana de geniu? A găsirii unui motiv pentru care fata, care nu și-a găsit niciodată rostul pe acest pământ, nici măcar în iubirea deloc sănătoasă pe care și-o purtau reciproc, a găsit de cuviință să se interneze într-un spital psihiatric, apoi să apeleze la gestul suprem?

Cursa de căutare a lui Bobby nu se oprește niciodată. Scânteia apare doar când începe să fie urmărit de o organizație misterioasă pentru că pune întrebări incomode. Așa că el fuge, caută, scormonește, revine la casa bunicilor, la un prieten care a luat-o razna și care și-a căptușit rulota cu arme și muniție, prin toate colțurile țării, gonind ca un maniac pe autostrăzi cu peste două sute de kilometri la oră.

Născuți sub zodia hybrisului, mereu neînțeleși, geniali și marginalizați, Bobby și Alicia au trăit o iubire imposibilă. Tatăl lor a pus umărul la fabricarea bombei care a ras Hiroshima de pe fața pământului și a topit sticla și carnea de acolo. Acum Bobby a pierdut-o pe Alicia. Definitiv. Și cum sufletele-pereche se numesc așa pentru că sunt două, el nu poate exista de unul singur. Rămâne stingher, singuratic, nu mai vrea să trăiască, vrea să se piardă, face tot posibilul să dispară, poate își va reîntâlni perechea, altundeva, în alte zări, pe alte tărâmuri. Genială poveste, al cărei final însă îl vom descoperi abia în volumul următor. Dar ce călătorie este până acolo!

Se plimbară pe plajă, dar Puștiul părea dus pe gânduri. Mergea aplecat înainte, cu înotătoarele împreunate la spate. Departe în larg filamentele zdrențuite ale fulgerelor se iveau iar și iar peste marginea întunecoasă a lumii. Dracu’ să te mai înțeleagă, zise Puștiul. Cum adică n-ai întrebări? Am crezut c-o să fie haios ca un tip să se intereseze de sănătatea psihică a soră-sii chiar la halucinațiile soră-sii.

Chiar știi ceva despre ea?

De ce nu? Sunt o bucățică desprinsă din sufletul ei, nu?

Nu știu. Ești cumva o bucățică din al meu?

Nu știu. A dat-o dracului în molima misterelor, nu?

Ea zicea că mereu le încurcai pe toate.

Era mai mult un mod de a-i distrage ei atenția. De a-i arunca un oscior, de ce nu.

Nu sunt convins că te cred.

Nenică, asta-i culmea.

De ce?

De ce? Pentru că vorbim despre ceva despre care nu există nimic, uite de-aia.

…

Puștiul clătină din cap. N-am venit aici ca să discutăm despre asta. Oricum nu m-ai crede. Sunt multe epave pe lume. De care atârnă o grămadă de inși. Dar n-au cum s-atârne la nesfârșit. Unii își închipuie că e o idee bună să descopere adevărata natură a întunericului. Stupul întunericului și bârlogul din el. Îi și vezi pe-acolo cu lanternele. Care-i problema cu imaginea asta?

…

Western încetini pasul. Puștiul se târa mai departe. Într-adevăr visase. Numele unei copile fusese strigat la un soi de judecată de apoi, dar copila nu răspunsese și corabia paradisului se îndepărtase strălucitoare spre veșnicie lăsând-o singură și etern rătăcită pe malul cuprins de întuneric. Grăbi pasul ca să nu rămână în urmă (p. 285-287)