Editura Trei vă oferă un fragment din romanul Nu-i ușor să fugi de fericire, de Laura Frunză, recent apărut în colecția Autori români.

”O reuniune de douăzeci de ani de la terminarea liceului este punctul de pornire al unui șir de evenimente, reașezări interioare și descoperiri de sine în care, probabil, mulți dintre noi se vor regăsi. Tăceri vinovate care acoperă traume, căsnicii cu nefericirile ascunse de ochii lumii, iluzii de care se agață personajele din teama de a înfrunta adevărul, caruseluri de emoții care ajung să genereze frustrări și să le perpetueze.

În romanul său de debut, Nu-i ușor să fugi de fericire, Laura Frunză reușește să-și captiveze cititorul mai ales prin protagoniștii săi cu care este ușor de empatizat. Ileana este o fotografă de renume internațional, frământată de nesiguranțe pe care le maschează sub o aparență de femeie dezinhibată și liberă. Puterea ei stă în lipsa rădăcinilor și a oricăror legături afective profunde. Dar reapariția în viața ei a lui Bogdan, fostul coleg de liceu, dezvăluie faptul că aceasta nu este de fapt o putere, ci mai degrabă o slăbiciune. De cealaltă parte, Bogdan este un polițist ușor atipic, care se străduiește să-și crească singur cele două fetițe și care, bazându-se mai mult pe intuiție și pe perseverență, reușește să forțeze granițele strâmte ale fricii de viață a Ilenei.

O carte care propune și apoi rezolvă destine complicate, noduri dureroase în viețile familiilor sau diferite tipuri de abandon – fizic și emoțional. Prin acest debut frumos, ambițios prin temele abordate, cu o sinceritate și o căldură a stilului care te apropie de personaje și le face ușor de îndrăgit, Laura Frunză ne provoacă să ne întrebăm dacă înțelegem oare ceva din traumele prin care trecem și pe care, de multe ori, le perpetuăm la rândul nostru către generația următoare." Simona Antonescu

- FRAGMENT -

Nicio călătorie cu liftul nu păruse vreodată mai lungă ca aceea. Ileana își împleti degetele printr‑ale lui, ca să‑l încurajeze, deși l‑ar fi sărutat în loc, și ar fi făcut altceva cu degetele, dar se abținu ca să nu‑l sperie și mai tare. Realiză că nici asta nu făcuse vreodată. Nu se ținuse niciodată de mână cu cineva. Nu existaseră plimbări sau alte ocazii în care s‑ar fi justificat ținutul de mână cu vreun bărbat. Cu excepția situațiilor limită din timpul expedițiilor ei foto, desigur. Dar niciodată cu scop ro­mantic sau doar așa, ca să‑l simți pe cel de lângă tine, să‑l simți cu tine, al tău.

Camera de hotel era dezordonată, exact așa cum o lăsase, cu cearșafurile răsucite, cu halatul aruncat pe jos și cu paharul de vin rămas nebăut pe măsuță. Pe birou, era împrăștiat conținutul trusei de farduri, iar rucsacul cu haine, pe care îl căra mereu după ea, era revărsat pe podea. Ilenei nici nu‑i trecu prin cap să se scuze pentru dezordine. În schimb, imediat ce închise ușa, se întoarse spre el și își lipi gura de‑a lui, fără să‑i mai dea ocazia să se răzgândească. Mâinile îi fugiră spre nasturii cămășii și apoi palmele i se desfăcură pe pieptul lui gol. Ileana scoase un sunet de încântare. Așteptase acest moment de când îl vă­zuse prima oară în ziua aceea pe Bogdan. Dar voia să‑l sa­vureze. Să nu se grăbească. Amândoi aveau nevoie de asta.

Îl trase spre birou și îl împinse ușor ca să se sprijine de el. Îi mângâie pieptul, apoi umerii, apoi palmele îi coborâră pe brațele lui, lăsând în jos și cămașa în același timp. Bogdan simțea cum îl furnică tot corpul, cum cere mai mult, de parcă o simplă atingere nu era destul, de parcă avea nevoie de ceva profund, mai tare, mai apă­sat, ca să se simtă din nou viu. Peste tot pe unde‑l atin­gea, pielea i se înfiora la suprafață și îl ardea în interior. Undeva, în străfundul minții, știa că ar fi trebuit să preia el inițiativa, pentru că așa se cădea, să conducă el dansul, dar în clipa aceea nu putea. Avea sentimentul că fusese ca mort în tot acest timp, că toate simțurile lui hiberna­seră o iarnă lungă și singuratică și acum reveneau din nou la viață. Era hipnotizat sub mâinile și sub gura ei și nu putea decât să primească ce‑i oferea ea cu atâta gene­rozitate. Și, pentru prima oară în viața lui, se decuplă de la rațiune și cedă complet controlul altcuiva.

Bogdan se trezi brusc la sunetul telefonului. Îi trebu­iră câteva momente să‑și ajusteze privirea în întuneric. Draperiile erau trase și doar o dâră foarte subțire de lu­mină îi dădea de veste că era dimineață. Telefonul suna de pe noptieră, acompaniat de vibrații care îl făceau să se miște aproape de margine. Îl apucă înainte să cadă și răspunse fără să vadă cine sună.

— Unde naiba ești? țipă la el vocea de la celălalt capăt.

La dracu! Retrase telefonul de la ureche și se uită la oră. Era opt dimineața. Cum naiba dormise atât de mult? Sări din pat, împleticindu‑se, chiar în timp ce vorbea.

— Vin acum, spuse el și închise telefonul, apoi se apucă să‑și caute hainele pe sub pernele decorative azvârlite pe jos.

Ileana protestă auzind gălăgia și își trase propria pernă pe cap.

— Trebuie să plec, îi spuse el, aplecat peste pat, cu hainele în mână.

Ileana scoase capul de sub pernă. El arăta la fel de frumos și dimineața, așa cum arătase și cu o seară îna­inte. Doar că acum avea o lumină în privire pe care n‑o avusese atunci. Îl privi lung, ca și cum ar fi făcut o fo­tografie mintală. După o viață întreagă de aventuri de‑o noapte cu bărbați cvasinecunoscuți, Bogdan era primul pe care își dorea să nu‑l uite niciodată.

— Mmmm, mai protestă ea încă o dată. Nu poți să mai rămâi?

— Nu, trebuia să ajung acasă de mult, o să mă omoare soră‑mea.

— Fetele, da.

Ileana își reaminti că el nu era la fel de liber ca ea. Se ridică într‑un cot, urmărindu‑l în timp ce se îmbrăca. Nu știa ce să‑i spună.

— A fost mișto, îi spuse în cele din urmă. Tu ai fost mișto, ceea ce e cu mult mai bine decât OK, îl tachină ea. Să nu‑ți mai pierzi niciodată încrederea în tine.

Îi făcu cu ochiul.

— Și vezi ce faci cu colegele alea de birou.

Bogdan rămase descumpănit o clipă. Vorbele Ilenei sunau ca un rămas‑bun definitiv. Ca și cum îl concedia. Și nu și‑ar fi dorit asta.

— Poate… începu el.

Apoi clătină din cap.

— Și tu ai fost mișto, spuse el zâmbind larg.

Își puse telefonul în buzunar și se încălță. O mai privi o dată înainte să plece. Voia să‑și întipărească ima­ginea ei în minte.

— La revedere, Ileana.

Ar fi vrut să‑i spună orice altceva. „Vreau să te mai văd. Noaptea trecută a fost cea mai frumoasă noapte din viața mea. O să‑mi fie dor de tine.“ Dar nu o făcu.

— La revedere, Bogdan.

LAURA FRUNZĂ traduce cărți, scrie pe blogul personal și lucrează în Resurse Umane la o companie multinațională.
A absolvit în 2003 Facultatea de Litere, specializarea Germană-Engleză, cu intenția de a lucra în domeniul editorial și, deși a fost un drum ocolit, în prezent face ceea ce și-a dorit: scrie recenzii, moderează evenimente, ateliere și lansări de carte, intervievează scriitori și promovează cititul în rândul copiilor și tinerilor.

Din 2008 scrie pe blogul www.laurafrunza.com, un blog de lifestyle pentru viața de familie. Îi place să călătorească și să lucreze de acasă și, uneori, le combină pe amândouă. A mai publicat o carte diy – do it yourself (Brâie de inspirație folclorică) și și o poveste terapeutică pentru copii (Gloria și unicornul magic) scrisă împreună cu alte mame influencer.

În prezent, locuiește în București împreună cu soțul și cei doi copii. Nu-i ușor să fugi de fericire este romanul ei de debut.