Titlu: Cosmopolis
Autor: Don DeLillo
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Veronica D. Niculescu
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-46-3080-6

Închipuie-ţi un roman făcut după cântecul tău preferat de azi – un roman mic, un romănel pe care să-l poţi lua cu tine peste tot şi pe care să-l deschizi la întâmplare pentru a reciti câte un paragraf, ca şi când ai porni radioul şi ai nimeri peste câteva secunde din cântecul tău.

„Oamenii nu vor muri. Nu acesta e crezul noii culturi? Oamenii vor fi absorbiţi de şuvoaiele de informaţie. Eu n-am habar despre asta. Computerele vor muri. Mor, în forma lor actuală. Sunt aproape deja moarte, ca unităţi distincte. O cutie, un ecran, o tastatură. Se contopesc cu textura vieţii cotidiene.”

Nu ştiu dacă DeLillo şi-a propus de la bun început să scrie ceea ce jurnaliştii numesc „un adevărat imn al New Yorkului” (The Guardian) sau dacă s-a lăsat în mod conştient ghidat de Ulise al lui Joyce în conturarea zilei lui Eric Michael Packer străbătând Manhattanul (o căutare pe Google confirmă ipoteza). Nu mi se pare atât de importantă identificarea reţetelor şi a tehnicilor din spatele romanului (postmodern, să zicem în treacăt), câtă vreme încă îl mai simt ca pe un refren din care nu am reuşit să disting toate silabele şi ale cărui spaţii goale nu se lasă înlocuite cu rime la întâmplare.

Eric Packer, broker cu o minte sclipitoare, este chinuit de insomnie în vastul său apartament newyorkez, ornamentat, printre altele, cu un rechin viu şi cu opere de artă care să incomodeze: „Îi plăceau picturile la care oaspeţii lui nu ştiau cum să se uite. Picturile albe le erau incognoscibile multora, pete îngroşate de culoare mucoidă aplicate cu cuţitul. Lucrările erau cu atât mai periculoase cu cât nu erau noi. În nou nu mai există niciun pericol.” Însurat de câteva săptămâni cu o poetă moştenitoare a unei averi mai mari decât a lui, supravegheat permanent de personalul său de pază şi protecţie, consultat zilnic de un medic, Eric oscilează între bănuiala nemuririi şi tentaţia de a găsi o portiţă de scăpare din universul pe care, aparent, îl stăpâneşte.

Până una-alta, decide că a venit timpul pentru un tuns. Călătoria către frizer, care va dura întreaga zi, cuprinde trei-patru întâlniri tensionate cu proaspăta soţie, cam tot atâtea cu diversele amante şi un al treilea set cu şefii departamentelor companiei sale. Deplasarea cu limuzina, pe care şi-a alungit-o cu ajutorul tehnologiilor de ultimă oră, îi permite să aibă la îndemână tot ce şi-ar putea dori de-a lungul zilei, astfel încât orice ieşire să devină un act gratuit şi nerecomandabil.

Un protest de stradă împotriva magnaţilor de pe Broadway, trecerea Preşedintelui SUA prin Manhattan, convoiul mortuar al rapperului preferat al lui Eric, atacul grotesc al lui Andre Petrescu, „asasinul cofetar” ce loveşte cu plăcinte în figurile publice antipatizate – toate acestea se înregistrează în conştiinţa lui Eric ca evenimente îndepărtate, din care uneori desprinde câte o imagine (şobolanii) sau un sunet (bocetele) cu un oarecare potenţial de realitate. Pe de altă parte, realul reprezintă ceva complet depăşit: „Mai era încă un lucru pe care îl voia de la înmormântarea asta. Voia să vadă dricul trecând din nou, cu trupul înclinat pentru vizionare, un cadavru digital, o buclă, un duplicat. Nu părea corect că dricul apăruse şi dispăruse. Voia să reapară din când în când, un trup semeţ expus în noapte, pentru a reîmprospăta tristeţea şi uimirea mulţimii.”

La intervale regulate, personajul se întreabă de ce mai există obiecte sau instituţii de care oamenii s-ar fi putut debarasa: „Nu pricepea cum de stetoscoapele mai erau încă în uz. Erau nişte unelte antice perimate, stranii precum lipitoarele.” Tot aşa, urmărindu-se permanent pe unul dintre monitoarele din interiorul limuzinei, observă în unele momente cum imaginea filmată începe să i-o ia înainte, ceea ce îl împinge spre concluzia că nu există o adevărată nevoie ca el să mai acţioneze voluntar, pentru a împlini ceea ce a văzut deja că făcuse.

În paralel, un fost angajat, cu pseudonimul Benno Levin, scrie jurnalul planurilor sale de a-l ucide pe Eric. Cei doi se vor întâlni pentru ca Benno să-şi amplifice suferinţa, iar Eric să constate că aceasta i-a devenit, pentru totdeauna, inaccesibilă.

• Plusuri

  Ritmul, cele două voci ale narării, imaginile repetitive în care apar, de fiecare dată, mici diferenţe care se acumulează înspre dezastre presimţite/reale.

• Recomandari

  Cititorilor de Bret Easton Ellis, Paul Auster, William S. Burroughs; ca imaginaţie vizuală, l-aş asemăna lui Kubrick dat pe fast forward.