Titlu: Pasagerul
Autor: Cormac McCarthy
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Iulia Gorzo
Numar pagini: 40
ISBN: 9786060973232

Este adâncimea întunericului care îl sperie pe Bobby Western, omul bântuit din inima romanului extraordinar al lui Cormac McCarthy. Western lucrează ca scafandru salvator în Golful Mexic, având grijă de barje scufundate și platforme petroliere afectate. El ridică nori în apa de culoarea lutului și apăsă mai departe în necunoscut cu fiecare pas ponderat. Colegii lui sunt supărați, dar experiența l-a învățat să aibă grijă. El întreabă: „Te-ai lovit vreodată de ceva acolo jos și nu știai ce este?”

Publicat la 16 ani după premiul Pulitzer pentru Drumul, Pasagerul este ca o navă scufundată în sine; o ruină superbă în formă de thriller noir fiert. Saga generațională a lui McCarthy acoperă totul, de la bomba atomică, la asasinarea lui Kennedy, până la principiile mecanicii cuantice. Este, pe rând, musculos și moale, captivant și indulgent. Fiecare roman, spunea Iris Murdoch, este ruina unei idei perfecte. Acesta este enorm. Are uși încuiate și oarbe. Conține schelete și aur îngropat.

Western explorează un avion charter doborât. În interiorul fuzelajului, se îndreaptă pe lângă detritusurile plutitoare și pe lângă victimele cu ochi sticloși, încă încleștate în scaunele lor. Avionul transporta opt pasageri, dar unul pare să fie dispărut, iar investigația ulterioară sugerează o mușamalizare din partea guvernului. Cu excepția faptului că acesta poate fi un hering roșu; suntem încă în adâncul cărții. Ne dăm seama că necazurile occidentale sunt cu totul mai aproape de casă.

McCarthy a început să lucreze la carte la mijlocul anilor 1980, înainte de trilogia Granița, care a făcut carieră, construindu-l fragmentar și revăzându-l de-a lungul anilor. Nu e de mirare, așadar, că această tragedie de familie pare să fie ruptă, parte a unui întreg mai mare și cu atât de multe capete libere încât este nevoie de o auto-numită „codă” - un al doilea roman, Stella Maris, publicat în noiembrie - pentru a finaliza povestea. Deci aceasta este o carte fără balustrade, o invitație de a te rătăci. Ne lovim constant de obiecte întunecate și ne întrebăm ce înseamnă ele.

Durerea este esența vieții. O viață fără durere nu este deloc viață. Dar regretul este o închisoare. O parte din tine pe care o prețuiești profund se află pentru totdeauna în țeapă, într-o răscruce de drumuri pe care nu o mai poți găsi și nu o mai uiți niciodată.

Aparent, narațiunea vede Occidentul făcând pinball în jurul New Orleans-ului de la începutul anilor 80, înfruntând localnicii, încercând să-și depășească inamicii. Dar, de asemenea, se întoarce de-a lungul deceniilor, minând legătura lui cvasi-incestuoasă cu sora sa sinucigașă, Alicia. Pe parcurs, ne face cunoștință cu halucinațiile ei de coșmar: „Puștiul Thalidomide și bătrâna doamnă cu furtul uciderii pe drum și Grogan fără baie și piticii și spectacolul de menestrel”. Alicia aseamănă acești demoni cu o trupă de animatori îngrozitori. Se materializează la patul ei ori de câte ori ea omite medicamentele.

La nivel de proză, McCarthy continuă să tragă în toți cilindrii. Scrierea lui este puternică, îmbătătoare, compensând dialogul luxuriant cu descrieri libere și vii. Focul sprijinit în vântul mării; bucățile arzătoare de tufiș care se învârteau pe plajă. Acest roman se joacă ca o mare cădere pe moarte.

Western și Alicia, aflăm, sunt copiii bombei. Tatăl lor a fost un fizician nuclear renumit care a ajutat la scindarea atomului, ducând la distrugerea orașelor Hiroshima și Nagasaki. Western, în tinerețe, a studiat el însuși fizica. S-a familiarizat cu protonii și quarcii, leptonii și teoria corzilor, dar a renunțat la chemarea sa pentru o viață de gulere albastre în derivă. El crede că mecanica cuantică ne poate duce până într-un punct. „Nu știu dacă de fapt explică ceva”, spune el. „Nu poți ilustra necunoscutul.”

Interesul lui McCarthy pentru fizică a fost alimentat de timpul petrecut ca administrator la Institutul Santa Fe, un centru de cercetare nonprofit. Din 2014, el a fost în mare parte închis cu oamenii de știință, explorând limitele științei – și probabil și ale limbajului – doar pentru a concluziona că niciun sistem nu este impecabil. Locurile cu concept înalt iau apă; narațiunile cu mașini-unelte se strică. Așa este și cu Pasagerul, pornește ca un thriller existențial de urmărire. Western ar putea să-și depășească urmăritorii, dar nu poate scăpa de propria sa istorie. Așa că se îndreaptă spre deșert, singur, pentru a privi rafinăriile de petrol care ard în depărtare și pentru a observa viperele de culoarea covorului încolăcite în iarbă de la picioarele lui. „Abisul trecutului în care cade lumea”, crede el. „Totul dispare de parcă nu ar fi fost niciodată.”

Ce cântec glorios al apusului de soare este acesta. Este bogat și ciudat, mercurial și melancolic. McCarthy a început ca laureat al destinului manifest american, învârtindu-și relatările dureroase despre bărbați albi rapace. Își încheie călătoria, probabil, ca icterul funerar al epocii. Veniți bombe prietenești. Vino oceanule în creștere. Lumea veche moare dar, probabil, nu înainte de vreme, iar Pasagerul intervine pentru a stinge toate luminile.

Da. Am visat că umblai pe fundul oceanului cu încălțările tale grele. Căutând Dumnezeu știe ce în bezna acelor adâncuri batipelagice. Când ai ajuns la marginea Plăcii Nazca, din abis se înălțau flăcări. Marea clocotea. În vis părea c-ai nimerit la gura iadului și mi-am zis c-ai să le întinzi o frânghie prietenilor tăi deja duși. N-ai făcut-o.

Narațiunea lui McCarthy va plăcea celor care iubesc dezvoltarea subiectului prin dialog. Acest aspect cucerește iremediabil un cititor cu gusturile contemporane. Însă, cu permisiunea bunului simț, am să dezvălui un moment care m-a derutat, este un subiect care a rămas deschis, o rană fără leac pe care ne-a dăruit-o autorul fără mare protocol: Alicia și imaginația ei. Delirul ei, personajul imaginar și conversațiile pe care le poartă cu acesta. Din ce cauza a apărut această stare?

Text scris de Stella Popa.