Titlu: Stella Maris
Autor: Cormac McCarthy
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Iulia Gorzo
Numar pagini: 216
ISBN: 9786060973249

Unele cărți sosesc pre-prăfuite cu strălucirea mitului literar. Stella Maris este una dintre ele: al 12-lea – și probabil ultimul roman al lui Cormac McCarthy, o poveste născocită la Institutul Santa Fe, „un grup de reflecție pentru creierul nonconformist”, în care autorul în vârstă de 89 de ani își petrece zilele discutând cu fizicienii cuantici și clăncăind, departe, pe mașina lui de scris portabilă, marinat în geniu.

Pentru un scriitor care respinge convențiile de punctuație, Stella Maris se simte foarte mult ca un punct, o declarație de despărțire a întregului experiment uman sordid. Este al doilea roman McCarthy publicat în 2022 – un volum însoțitor al Pasagerul-ui. După 16 ani de tăcere literară, McCarthy a produs un act dublu care distruge seceta și tulbură creierul: în primul rând, un vodevil nihilist; acum, geamănul ei auster.

Dacă nu ar fi suficient sclipici mitic, Stella Maris este condusă de prima protagonistă feminină pe care McCarthy a îndrăznit să o scrie din 1968. „Planificam să scriu despre o femeie timp de 50 de ani”, a spus el pentru Wall Street Journal în 2009. “Nu voi fi niciodată suficient de competent pentru a face acest lucru, dar la un moment dat trebuie să încerci”. Cât de greoi face totul să sune – explorând adâncurile perfide, extraterestre ale unei lady-creier.

Marea încercare a lui McCarthy de empatie între sexe este Alicia, o fostă copilă minune devenită matematiciană necinstită. Stella Maris se deschide în toamna anului 1972, când tânăra de 20 de ani se testează într-o clinică de psihiatrie privată din Wisconsin.

Alicia este personajul pe care l-ai inventa dacă ți-ai fi propus să înghesui machismul de frontieră al lui McCarthy. Este un nod gordian de patologii: sinestezic, schizofrenic, autist, anorexic, nihilist, sinucigaș și îndrăgostit de fratele ei. Poate să citească ceasurile înapoi și să cânte la vioară virtuoz. Ea este, de asemenea, extrem de frumoasă. Și lesbiană (deși psihiatrul ei, doctorul Cohen, are îndoielile lui: Nu cred, îi spune el.).

Conversațiile Aliciei cu Dr. Cohen sunt combative, cerebrale și teoretice (Kant, Wittgenstein, Feynman, Gödel): mai puțin un dialog terapeutic, cât unul platonic. Întrebările pe care le abordează perechea variază de la cele eterne, la înnodarea minții (dacă obiectele matematice există independent de gândirea umană, de ce altceva sunt independente?); spre tărâmul încețoșat, târziu în noapte al buruienilor (de ce ultima suflare a unui delfin muribund nu este considerat un act de sinucidere?).

Ar fi amuzant dacă această carte nu ar fi atât de sigură de propria ei inteligență. Vreau să fiu venerată, declară Alicia. Se simte ca o instrucțiune tacită pentru cititori.

Dacă ar fi să spui ceva definitiv despre lume într-o singură propoziție, care ar fi acea propoziție? o întreabă doctorul Cohen pe Alicia. Ar fi asta, răspunde ea, Lumea nu a creat nicio ființă vie pe care să nu intenționeze să o distrugă. Este nihilismul McCarthy de manual, rezumat într-un concentrat nociv: nicio țară pentru vechii matematicieni. Și dacă o dată a simțit îndrăzneală – cruzimea plină de praf, indiferența cosmică – acum se simte banal. Poate că acesta este adevăratul mit McCarthy: și-a petrecut cariera privind în gol, iar acum se uită înapoi.

A citi Stella Maris după Pasagerul este ca și cum ai încerca să te agăți de un vis pe care l-ai avut. Este un vis neobișnuit, tulburător, adaptat la statica universului. În Drumul (2006), McCarthy a spus astfel: Nimeni nu vrea să fie aici și nimeni nu vrea să plece.

Text scris de Stella Popa.