Ultimul bărbat american
Scris de Anca Giura • 7 November 2010 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Elizabeth Gilbert
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Mădălina Constantin
Numar pagini: 268
ISBN: 978-973-50-2501-4
(sau ediţia în limba engleză)
Am dezvoltat brusc o mare exigenţă când am aflat că Elizabeth Gilbert produce bestselleruri. Am mai scris cândva că sunt reticentă la sintagma asta. Şi ca şi cum atâta nu era suficient, autoarea mai este şi „born in USA”. Am simţit cum mi se dublează exigenţa atunci, pe baza prejudecăţii unui fel de: „las' că ştim noi că ăştia chiar deţin priceperea de a se vinde”. Prin urmare, am deschis romanul Ultimul bărbat american plină de idei preconcepute. Ca să sfârşesc în admiraţia stilului şarmant şi plin de ironie fină al Elizabeth-ei Gilbert. Şi iată cum s-a întâmplat.
Referitor la Saul Bellow, scriam deunăzi că, prin „Iarna...” sa , America ni se înfăţişează ca un tărâm al utopiilor angajate. Ei bine, ştim deja că în America de Nord, multe din utopii au devenit poveşti de succes, nu au rămas doar angajamente. În spiritul celor de mai sus, vă pot demonstra că fără a şti, să presupunem, ce naţionalitate are autoarea, ea ni se prezintă ca scriind dovedit foarte americăneşte. Pentru că subiectul cărţii e unul utopic: cartea întreagă este povestea unui cowboy anacronic. Imaginaţi-vă abordând subiectul un autor european recent. Eu una nu pot. Deci, Elisabeth Gilbert scrie despre un erou, face o incursiune în psihologia colectivă a americanilor, care sunt stră-strănepoţii pionierilor de mai ieri. Acei pionieri care seamănă cu Clint Eastwood sau cu Robert Redford, invulnerabili şi tăcuţi pe caii lor devotaţi, îndreptându-se imperturbabili spre un apus din preerie. Să nu uităm, inclusiv în anii '70, simbolul acesta cinematografic făcea furori, nu doar la ei. Elisabeth Gilbert o ia pe calea unei abia perceptibile ironii şi ne prezintă un ultim cowboy american în personajul lui Eustace Conway.
Eustace Conway este un personaj real, un american născut în 1961 într-o familie cu o mamă devotată, iubitoare de natură şi baptistă, dar cu un tată egoist care nu-l valoriza deloc pe fiu. Eustace dezvoltă de timpuriu o filozofie despre viaţa naturală, imitând de-a binelea stilul de trai al indienilor. Trăieşte într-o tepee, traversează Apalaşii, mănâncă doar vânat mărunt şi fructe de pădure, îşi confecţionează hainele singur din piei de căprioară şi apoi îşi face un parc natural. Vrea să înveţe populaţia urbană că există o alternativă la mersul la frigider şi la mall. Într-un asemenea context, el propovăduieşte o dată în plus că toată schimbarea de optică ţine de a vrea. Ştiţi voi, filozofia aceea- a luidacă vrei, poţi- care a invadat lumea nu de mult şi care este un fel de a doua limbă oficială a Americii: „sunt american, deci pot” sau poate „pot, pentru că sunt american”, luaţi-o cum vreţi. Eustace însuşi chiar poate, căci el vrea de-a binelea să schimbe lumea. Proiectul său major este crearea unui parc sălbatic, şi totuşi organizat, pe o suprafaţă-proprietate personală la Turtle Island. Peste o mie de pogoane, unde sunt aşteptaţi turişti şi grupuri şcolare care pot redescoperi cum să supravieţuiască în wildeness. Mulţi vin, mulţi pleacă, foarte puţini se contaminează de morbul ecologismului promovat de Eustace. El proclamă că realităţile Americii contemporane sunt semnale de alarmă: populaţia este prea grasă, oamenii trăiesc în cutii, mănâncă din cutii, se plimbă în cutii, copii nu mai sunt capabili de ascultare şi de învăţare, iar bărbatul american ca specie nu mai are identitate.
Miza cărţii, se vede limpede, este de mare actualitate: tema ecologismului activist. Filozofia lui Eustace se referă şi la mediu, şi la natură, şi la tradiţii, dar mai ales la rolul omului în tot acest context. Cei din jur îl admiră, dar nu rezistă până la sfârşit. Cu toate acestea, observaţiile lui Conway sunt uşor decelabile în realitate. Revenind la titlu, este foarte potrivit să punem degetul pe rana deschisă de identitatea bărbatului în societatea actuală. Dacă bărbatul tradiţional avea înscrisă în cromozomi tripla funcţie de : a proteja, a produce, a procreea, să fim serioşi, astăzi când adolescentele americane se grupează şi strigă: WNBA (Who needs boys, anyhow?) ideea se prăfuieşte văzând cu ochii. La pagina 202, Elizabeth Gilbert pune problema direct:
„În societăţile mai primitive, un băiat trece uneori printr-un an întreg de rituri de iniţiere care să-l conducă către bărbăţie. Uneori e obligat să îndure sacrificii rituale sau probe dure de rezistenţă, e trimis în afara comunităţii pentru o perioadă de meditaţie şi singurătate, după care se întoarce în sânul ei, ca o fiinţă schimbată. Astfel trece fără primejdie din adolescenţă la vârsta adultă şi ştie exact când s-a întâmplat acest lucru şi ce aşteaptă ceilalţi de la el după aceea, pentru că rolul lui este atât de limpede codificat. Dar cum poate şti un băiat american modern când a devenit adult? Atunci când obţine permisul de conducere? Când fumează marijuana pentru prima dată? Când face sex neprotejat cu o fată care nici ea nu ştie dacă este femeie sau nu?”
Nu cumva trăim într-o confuzie, carevasăzică? Ce ne mai rămâne de făcut? Căci este evident că bucuria de a trăi ne scade exponenţial. Nici efortul, nici bucuria victoriei nu ne mai sunt caracteristice. Elisabeth Gilbert pune în centrul cărţii sale un singur personaj principal, de la un capăt la altul. Îl urmăreşte cu minuţie, cu ironie artistică, îl pune în situaţii curajoase, dar şi hilare, ceea ce îl face de neuitat, acesta e cuvântul potrivit. Prin această reuşită, arta sa literară îmi apare ca rafinată şi plină de forţă. Cât despre ideile vehiculate, despre mesajul cărţii, acum cred că este limpede pentru noi toţi de ce Elizabeth Gilbert este unul dintre cei mai importanţi lideri de opinie ai Americii. Întâmplător femeie. Dar o femeie-scriitor care se arată mult interesată de problemele actuale ale bărbatului contemporan.
Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
-
Şi de ce îmi spuneţi mie asta? Ce legătura am eu?
-
,,Şi totuşi”……… ,,există iubire”, ar fi spus poetul dvs., nu-i aşa? :)
Răspunsul meu, dar nu înseamnă că poate fi şi al echipei bookblog, ar putea suna aşa: lăsaţi că fac televiziunile destul prohod, noi ne arătăm mai pioşi. Nu discut valoarea poeziei sale, nu discut opţiunile politice,…este uman să fim pioşi.D-zeu să-l odihnească pe dânsul şi pe toţi ceilalţi poeţi plecaţi.
-
Despre carte/recenzie: mare curaj și răbdare pe tine, Anca, să o duci la capăt! Din câte înțeleg, cam rousseauistă cartea, hm? Te miri că nu s-a dus naibii USA de mai mulți ani, dacă e să ne luăm după autoare! Totul e putred acolo. Așa ne lătra, până la spălarea creierului, și propaganda comunistă acum 20 de ani.
Despre off-topic:
Uman ar fi fost să vorbim despre poeziile lui, sau nu, uman ar fi fost să-i fi citit poeziile cele valoroase înainte de a afla despre tragedie. M-am săturat să tot „descoperim” scriitorii noștri doar când mor (des) sau cînd iau premiul Nobel (niciodată). -
,,Eat, pray, love” este mult mai cu reţetă, pe aceasta am evidenţiat-o pentru că are un mesaj ironic şi pentru că tehnica de construcţie a personajului este excelentă( deh, cursurile de writing din universitate). Sincer, cu America am un vis neîmplinit: să cunosc din interior o universitate americană. Patapievici scrie în ,,Despre idei şi blocaje” că universitatea americană ca instituţie este aproape de ideal.
Zina spune:
7 November 2010 | 10:34 am
Mare pacat ca un blog de carte a trecut sub tacere moartea unui poet…Daca ati avut rezerve, lasati macar omagiul meu, mie nu mi-e frica sa-mi pierd cititorii anti-… http://www.lecturirecenzate.ro/2010/11/05/adrian-paunescu/