Titlu: Stella Maris
Autor: Cormac McCarthy
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Iulia Gorzo
Numar pagini: 216
ISBN: 978-606-097-324-9

Titlul pe care l-am ales pentru cronica de pe Bookblog este, aș zice eu, cât se poate de potrivit atunci când ai de-a face cu o poveste foarte greu de încadrat într-un anumit gen, iar povestea încearcă să facă lumină, și reușește întrucâtva, în cazul unei cărți atât de încâlcite, ce pare fără cap și fără coadă, dacă stai s-o diseci pe îndelete, cum este cea din Pasagerul, primul volum al dipticului scris de Cormac McCarthy, cel completat de romanul de față. Romanul este magistral tradus de Iulia Gorzo, în pofida dificultății sale, și a apărut pe final de 2023, chiar la timp pentru târgul de carte Gaudeamus, la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

Cum anume face lumină? Poate vă amintiți că în Pasagerul îl avem pe primul frate al familiei Western, pe Bobby, scafandrul mereu în căutare de activități periculoase, pe urmele unei fantasme, chinuit de remușcări și copleșit de vină pentru dispariția prematură a genialei sale surori. Matematiciana unică în lume, Alicia, se sinucide la nu foarte mult timp după ce se internează în clinica psihiatrică Stella Maris din Black Falls, Wisconsin, unde dialoghează intens și extins cu doctorul Robert Cohen.

Despre ce? Despre câte în lună și-n stele, doar tot volumul doi al dipticului este un dialog între cei doi: despre motive și căutări, despre regăsiri și speranțe pierdute, despre ocazii ratate și oportunități de-a atinge fericirea pe care le ignoră amândoi cu brio, despre matematici superioare, geniu, fizică, bomba atomică, părinți absenți și iubiri imposibile. Despre faptul că ea, o tânără de geniu, s-a simțit irezistibil atrasă de fratele ei mai mare, singurul, de altfel, pe care l-a iubit vreodată, o iubire incestuoasă, e drept, neîmpărtășită însă din cauza constrângerilor, a vremurilor și a încăpățânării prostești până când a devenit prea târziu. Mult, mult prea târziu. Când fantasmele Aliciei deveniseră deja prea puternice, când gândurile ei suicidare preluaseră complet controlul, când nu se mai putea face nimic.

Limbajul folosit în dialogurile dintre cei doi este unul deosebit de elevat și poat neceseta ceva cunoștințe din varii domenii ce nu sunt chiar la îndemâna oricui. Fără să se ridice vreodată la înălțimea geniului și a puterii de înțelegere a lumii a Aliciei Western, bietul doctor reușește să ridice numai un pic cortina unei minți și personalități despre care s-ar fi putut scrie tomuri întregi reușind doar a zgâria un pic suprafața unui caracter formidabil.

Născută sub zodia incapacității de-a se face înțeleasă, mereu precoce și tot timpul cu cel puțin câteva clase peste restul, Alicia are și teribilul ghinion de-a se îndrăgosti taman de fratele ei mai mare, inteligent și el, dar nici pe departe la fel ca sora sa. Internându-se voluntar, în disperare de cauză, în clinica Stella Maris, Alicia, am impresia, nici nu încerca să găsească o soluție a problemelor sale, ci doar să… facă puțină lumină? Să se facă înțeleasă, cât de cât?

Într-un final, cele două fețe ale aceleiași monede, raționalul și calculatul Bobby, și iraționala și inconștienta Alicia, care nu visează, dar percepe totuși faptul că nu se va face în veci pe deplin înțeleasă și că iubirea ei n-are nicio șansă, ajung să reprezinte poate un Ianus sucit, cu un chip comunicând direct cu oamenii, regăsit și descris în Pasagerul, celălalt pierdut de la început, sortit pierzaniei, Alicia, care îl face și pe primul să se piardă când realizează ce-ar fi putut avea.

Povestea sugerează că există o legătură profundă între inconștient, limbaj și realitate. Bobby investighează această legătură, iar starea de delir a Aliciei, care altminteri pare cât se poate de rațională atunci când nu este întrebată de personajele care îi populează fantezia, pare să fie legată de viața lui Bobby. Sinuciderea ei adâncește însă misterul și îl face pe cititor să se întrebe dacă există o conexiune subtilă între cei doi frați. Ea există, e cert, dar nu este exploatată așa cum se cuvine, lucru poate ușor iritant, dacă stai să te gândești mai bine, căci discuțiile dintre ea și doctor nu reușesc să rezolve întru totul enigma, să ofere o soluție a tuturor problemelor. Dacă ar exista vreuna.

Exprimându-și fricile și trădându-și tentativele de-a înțelege realitatea, Alicia dă de înțeles că geniul și iubirea neîmpărtășită nu fac niciodată casă bună, iar durerea respingerii, dublată de răceala propriilor părinți, nu are cum să se vindece vreodată. Și se poate astfel ajunge la concluzia că dramele celor doi protagoniști, Bobby și Alicia Western, sunt adânc înrădăcinate în lumile lor interioare și în relația lor complexă, asupra cărora primim informații, izbutim să ne facem o oarecare idee, dar pe care cred că nu le vom înțelege niciodată pe deplin, la cât sunt de întortocheate.

“Dă-mi-o mie. Mă gândesc acum că experiențele astea anormale ale tale au început cam în perioada când a murit mama ta. Erați foarte apropiate?

Ne înțelegeam bine, Dar ea i-a crezut pe doctori și s-a dus pe lumea cealaltă convinsă că fiică-sa e nebună.

Ai suferit din cauza asta?

Da. Am suferit. Și mai rău după moartea ei. Îmi dădusem seama cum fusese viața ei și-mi părea rău de ea. Aveam nevoie de bunica și chiar nu mi-am pus problema că ea numai de mine n-avea nevoie. Nu mi-am pus problema că tocmai își pierduse fiica. Curând după asta am visat-o. Pe mama. În vis era moartă, era culcată într-o barcă și mulțimea o purta pe umeri pe străzi. Barca era îngropată sub flori și se auzea muzică. Ca de fanfară. Trompete. Când cortegiul a apărut de după colț, i-am văzut fața palidă ca o mască printre flori. Apoi au trecut pe lângă mine pe stradă. Și s-au îndepărtat. Și atunci m-am trezit.

Știi despre ce e vorba în vis?

Nu.

Te simți bine?

Da. Sunt bine.

Visul nu s-a repetat.

Nu.

Ai vise care se repetă?

Da. Presupun că uneori, inconștientul continuă să lucreze la anumite vise, le reia, în speranța c-o să-ți pice fisa. Dar nu asta e partea interesantă.

Care e partea interesantă?

Partea interesantă e că el știe că nu te-ai prins. Și chiar nu are cu ce să mai lucreze. Îți citește mintea? Uneori pur și simplu îi dă înainte cu aceeași poveste. Se blochează. N-are unde să se ducă. Și visul meu recurent e destul de neobișnuit – de fapt, chiar fără precedent – și asta pentru că visătoarea nu apare în el.

Tu apari în visele tale?

Da.

Crezi că oamenii nu au vise în care să nu apară.

Noi, oamenii, suntem interesați de alți oameni. Dar nu și inconștientul nostru. Sau doar în măsura în care ceilalți ne afectează direct. I s-a dat o misiune foarte specifică. Nu doarme niciodată. E mai credincios decât Dumnezeu.” (p. 90-92)