Scris de Alexandra Gaujan • 19 November 2013 • in categoria Lit. contemporana
- E în regulă, sunt jurnalist.
- Tu atins la ea?
- Ce? Nu, nu. N-am atins-o.
- Tu atins la ea! strigă tipul şi se apropie şi mai mult.
- Nu, jur. Vreau doar să-i pun o întrebare. Pentru un articol.
- Ce întrebare?
- E greu de rezumat.
- Dar care e întrebare?
Asta în sine e o bună întrebare.
Câteodată am chef de genul de entertainment format din comic de situaţie şi sclipiri de limbaj care presupune în mult mai mare măsură stăpânirea tehnicii decât un talent înnăscut de povestitor. Dacă pentru asta există serialele de comedie cu episoade de 20-22 de minute, la ale căror scenarii colaborează în unele cazuri zeci de persoane şi contribuie cu sugestii probabil sute, uneori mi s-a întâmplat să descopăr şi câte un roman care să se înscrie în genul respectiv.
Prin asta nu vreau să spun că Imperfecţioniştii este în primul rând un roman comic şi nici n-aş vrea să fi dat de înţeles că jurnalistul Tom Rachman se bazează doar pe tehnică în primul lui roman. Printre poveştile angajaţilor unui ziar de limbă engleză cu sediul la Roma, înfiinţat de un american care, sătul ca afacerile să-i tot aducă profit, s-a hotărât să investească în ceva fantezist, există suficiente note sumbre şi foarte rare desprinderi de veridicitate. Departe de a fi folosit şiretlicuri scenaristice pentru a conecta cumva destinele protagoniştilor, Rachman a preferat să facă legături superflue, astfel încât, ştergând experimental unul sau altul dintre personajele cărora li s-a dedicat câte un capitol, îţi dai seama că povestea se leagă oricum, că îşi păstrează fluenţa.
Născut în Londra, crescut în Vancouver şi complexat de linearitatea primilor săi 22 de ani, Rachman s-a hotărât să devină corespondentul străin al unei publicaţii prestigioase care urma să-l trimită peste tot pe glob, de unde va aduna inspiraţie pentru romanele pe care îşi dorea să le scrie la un moment dat. Zis şi făcut, numai că, aşa cum recunoaşte pe pagina de Amazon a cărţii, şi-a dat seama destul de curând că riscatul vieţii nu se regăsea nicicum printre plăcerile lui şi că articolele pe care le producea la comandă se transformau într-o carieră pe care nu şi-o dorise niciodată.
De aici au apărut Lloyd (jurnalist care, nepermiţându-şi să iasă la pensie, vânează un subiect precum o vulpe surdă şi chioară), Arthur (autor de necrologuri care va fi avansat pe merit la rubrica de cultură), Hardy („Hardy, sunt ocupat. Ce vrei?”; „Aş putea să vă sun mai târziu.”; „Sunt ocupat acum, o să fiu ocupat şi mai târziu.”), Herman (corectorul extra-zelos al ziarului), Kathleen (redactor-şef cu temperament ireflexiv, care dă la o parte amintirile relaţiilor personale eşuate fiindcă nu reprezintă material de ştiri), Winston (studentul naiv şi singurul personaj caricatural din volum), Ruby (frustrata de carieră, dar şi protagonista celui mai trist episod), Abbey (director financiar care decide cine va fi disponibilizat) şi alţii, printre care şi o simplă cititoare a ziarului.
„The stories interlock, or interlace or inter-something.” (C. Buckley în cronica din The New York Times). Nu se pune problema unor căutări detectivistice, însă, la finalul lecturii, cu majoritatea micilor conexiuni făcute între vieţile revelate într-un anume grad, îţi dai seama că te bucuri de fiecare dintre acestea în acelaşi fel în care te bucuri de un telefon pe care nu îl aşteptai conştient sau de prietenul care insistă să te contacteze o dată pe an prin Poşta Română.
Bizareriile fiecărui personaj sunt date la iveală cu un fel de reţinere, ca şi când inventatorul s-ar feri să-şi expună vietăţile ochiului indiferent, poate crud, al cititorului.
De citit după sau înainte de Europa lui Tim Parks.
Copyright ©2011 Bookblog.ro