Titlu: Rădăcina de bucsau
Autor: O. Nimigean
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 480 de
ISBN: 978-973-46-1776-0

Dacă decembrie este, sau ar putea redeveni, un răstimp al bilanţurilor personale, atunci hai să fie mai ales unul al inventarului sentimental. Cartea ,,albă’’ pe care o propun aici şi acum, nu doar ca pe o lectură de iarnă, deşi în acest sens ea devine una perfectă, ne vorbeşte fiecăruia în parte despre sensul iubirii şi despre rostul familiei. Alte două înţelesuri, desigur, decât cele dezvoltate de reclamele familiale vesele, dar puţin credibile, difuzate ,,în’’ ambalaje de Crăciun.

,,Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei şi n-au ca pâine decât rădăcina de bucsău’’ (Cartea lui Iov, 30) Acesta este versetul care a generat unul dintre cele mai atipice şi deconcertante titluri de proză românească din ultimii ani. Am aflat-o eu însămi pe căile atipice şi neştiute ale Domnului, taman pe când încercam să mă clarific despre cum arată planta numită bucsău. Şi pentru că nu am căderea să fac o analiză influenţată de filosofia creştină a sintagmei în discuţie, voi insista în analiza titlului pe puternicul simbol literar al rădăcinii.

Mărturisesc că tema şi noţiunea de rădăcină, implicând o constelaţie de sub-teme adiacente, cum ar fi: sevă, sursă, origine, apă, viaţă, proliferare, sămânţă, continuitate şamd. mi se pare extrem de incitantă. Până la urmă, romanul-jurnal-de-trecere-prin-lume al lui Ovidiu Nimigean respectă întru totul sinecdoca rădăcinii nu doar în ultima treime a cărţii când Liviu, personajul central, îngrijeşte şi cultivă grădina părintească. El dovedeşte atunci o întreagă discretă fascinaţie pentru sămânţa care dă rod, după efortul muncii fizice şi individuale asupra pământului. În câteva locuri, apare sugestia că îngrijirea unei grădini (interioare sau nu) te poate smulge din nevroză. Până la urmă aşa se şi întâmplă, căci Liviu deşi se luptă cu demonii ratării, nu cade în depresie, ci se salvează prin iubire. Triplă iubire: de mamă, de soţie, de necuvântătoare. Liviu alege să fie de folos, să fie util, fără mânie. Unui interior intens zbuciumat de traume şi de pierderi, ,,ratatul’’ lui Ovidiu Nimigean îi opune un mic şi disciplinat ritual de activităţi zilnice puse în slujba unei mame bolnave, executând un atac subversiv asupra sentimentului de gol interior.

Oricare cititor ce parcurge romanul pe care vi-l prezint astăzi este tentat să se întrebe pagină de pagină: cât datorăm părinţilor ce ne-au dat viaţă? Până unde trebuie, sau nu, să le fim sprijin renunţând la noi înşine? Ritmul suav psalmodic al cărţii ne revelează cu promptitudine că aici este vorba de un Om cu rădăcini familiale puternice. Un seamăn al nostru cu care ne putem identifica până la lacrimi. Căci nu numai de rădăcini vegetale este vorba în romanul de faţă. Ci şi despre rădăcinile iubirii de familie, de mamă, de sat. Apoi, despre rădăcinile educaţiei româneşti şi despre cele ale autoeducaţiei în genere. Despre seminţele viselor şi despre germinările ideilor desprinse din cărţi de literatură sau de filozofie.

Extins pe aproape cinci sute de pagini, subiectul cărţii este simplu, dar minuţios deopotrivă. Trecut de a doua tinereţe, Liviu este un intelectual român fără slujbă, inadaptat. Soţia îl respinge din cauza unei uzuri a mariajului provocată inclusiv de problema banilor. El părăseşte apartamentul mai mult decât modest, exclus fiind, exact în zilele în care mama trimite vorbă de la ţară că nu se simte bine. Provizoratul îngrijirii octogenarei mame se va prelungi cam doi ani. Liviu devine însoţitorul şi infirmierul bătrânei prin spitale şi apoi acasă. Fără mari accese de oboseală ori de revoltă, el îşi asumă rolul pe care de-altfel mama nu i l-a impus. Liviu ştie că nu are de ales. Romanul surprinde o etapă a devenirii sale. Sugestia morţii împăcate a mamei, din ultimele rânduri ale cărţii, sugerează o armonie cu fluxul universal, o datorie dusă până la capăt şi achitată fără rest de către fiu.,, O privesc pe mama prin geam. A adormit în şezlong, în verandă. Pieptul i se ridică şi i se lasă uşor, aproape imperceptibil. Fibrele ultime, care, atinse, dau un sunet al lor, suspendat, o muzică a nu ştiu cui, a nimănui…Un fel de artă pentru artă a ultimelor respiraţii.’’ (p.471)

Cele două personaje ale cărţii sunt construite cu o minuţie de mare literatură. Dacă Liviu rămâne un ratat salvat prin şi din sine însuşi, ispăşind cumva o vină faţă de soţia Zelda, achitată prin îngrijirea asumată a mamei, bătrâna muribundă Hareta este cel mai puternic personaj feminin din proza românească de la Vica Delcă încoace. Comunicarea gestuală cu mama devine în roman o muzică în sine.,, Corpul mamei se reduce la materialitatea lui, imaginea s-a eliberat de prelungirile sale simbolice maculatoare şi inhibitoare. Nu am senzaţia că săvârşesc un sacrilegiu. Îngrijirea pe care i-o acord a devenit strict denotativă.’’(p. 378)

Esenţa cărţii se concentrează pe un ins care nu vrea să se smulgă din rădăcinile carnalităţii sale. Glasul sângelui şi o umilă milosârdie creştină îl determină să îşi îngrijească ireproşabil mama, până la capăt. Romanul poartă cu sine o întreagă filozofie relativă la omul tradiţional versus omul contemporan, omul-fiu-al-părinţilor-săi versus omul-individual-cu-rădăcini-retezate, omul-post-creştin versus omul-neo-hedonist. Prin toate acestea, textul lui Ovidiu Nimigean se insinuează profund în receptorii săi, provoacă emoţii răscolitoare şi întrebări inconfortabile conştiinţei.

Punerea în chestiune a relaţiei afective fiu-mamă probează veleităţi de excelentă analiză psihologică. La un moment dat, spălând-o pe cap pe bolnavă, Liviu nutreşte un simţământ dual, compus din tandreţe şi din repulsie. Curajul de a ,,rosti’’ lucrurile complicate pe însuşi numele lor devine în acest roman o stilistică în sine, fără a friza vreun inutil mizerabilism: ,,O veghez să nu se dezechilibreze. Pielea i-a rămas neverosimil de tânără. Fină. Proaspătă. Fără pete. Doar pe mâini. Iar sânii cu toate că lăsaţi, s-au păstrat plini, cât de cât elastici. În pântecele ăsta stăteam eu ghemuit.``(p.141)

Aş semnala ca fundal al acestui original şi emoţionant duet epic ,,mamă-fiu’’ o foarte reuşită, pe cât de amănunţită, imagine dezvrăjită a satului românesc şi a ,,vieţii la ţară’’. Satul ardelenesc din Rădăcină de bucsău este unul devitalizat în ciuda prospeţimii dealurilor sale împrimăvărate. De aici tinerii au plecat la oraş ca să se rateze ca intelectuali, ori în Spania, Italia şi Irlanda ca să reuşească financiar. Dezrădăcinările acestei generaţii căreia ţara nu-i poate oferi nimic stabil lasă localitatea nefuncţională, îmbătrânită. Renunţând să mai crească animale şi să mai cultive pământurile moştenite din părinţi, aprovizionându-se de la magazinul din sat, mulţi nu-şi mai găsesc rostul. Cel mai adesea ei se refugiază în munci mărunte, desacralizate, îşi umplu timpul cu televizorul şi cu expediente care transformă ,,viaţa la ţară’’ în ceva fără nume. Apropierea de natură nu mai înseamnă vibrarea cu ritmurile ei, muncile câmpului nu mai organizează niciun calendar. Viaţa la ţară ,,în varianta O. Nimigean’’ este un fel de vacanţă nevrotică, silită. Chiar şi limbajul neaoş ţărănesc se transformă în altceva, împestriţat cu diverse elemente argotice şi neofite. Imaginea acestui sat ca fragment arhetipal de cultură românească este foarte detaliat şi temeinic construit, ficţionalizarea sa relevându-ne un adevăr trist despre România rural-contemporană, de mult dezvrăjită în urma siluirii comuniste.