Titlu: Despre eroi şi morminte
Autor: Ernesto Sábato
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi
Numar pagini: 488
ISBN: 978-973-689-605-7

Sunt puţine romane pe care le putem numi „totale”, complexe, atât în ceea ce priveşte structura stilistică, cât şi tematică, pe care le privim ca pe nişte sanctuare în lumea Literaturii, care transcend orice graniţă, peste care noi ca cititori nu avem dreptul să trecem. Visul unui nou început pe-un alt continent, începutul şi sfârşitul unei iubiri, istoria unei familii, şi totodată a unei naţiuni, elementele ce ţin de-un roman psihologic puternic conturate – despre fiecare dintre aceste teme s-ar putea scrie zeci şi sute de pagini. Identitate, delir, realitate pe străzile din Buenos Aires. Ce mai poate fi oare spus despre un scriitor precum Ernesto Sábato?

Despre eroi şi morminte este construit din fragmente, din jocuri de umbre şi lumini, pe multiple planuri narative, pe pendulări între atunci şi acum, pe o îmbinare de stiluri uneori diametral opuse. Este un roman care se simte, care te face să fii conştient de istoria acestei naţiuni, de diversitatea argentiniană şi rădăcinile europene de mult uitate ale acestei ţări, de destinul individual şi colectiv şi felul în care acestea se influenţează reciproc.

Cititorul învăţat cu o astfel de proză poate găsi 3 planuri narative centrale. Sábato începe de la prima pagina cu sfârşitul, arătându-ne că nu acesta este cel esenţial într-o astfel de naraţiune. Intrăm în desfăşurarea evenimentelor prin povestea de iubire dintre Alejandra şi Martín, identitatea lor fiind puternic influenţată de inabilitatea de a-şi ierta proprii părinţi şi a vedea dincolo de amintiri şi trecut. Martín este un tânăr care îşi începe povestea (spusă de Bruno, un alter-ego posibil al scriitorului, până la un anumit punct) „confuz şi fragmentar” (13), un om căruia „îi era teamă de oameni” (16), cu o stimă de sine mai mult decât scăzută, bântuit de imaginea şi cuvintele mamei: „Ai venit pe lume fiindcă am fost neglijentă” (14). Dependenţa lui, nevoia de stabilitate sunt în contrast cu personalitatea Alejandrei, unul dintre cele mai enigmatice şi mai profunde personaje feminine, în jurul căreia gravitează gândurile unor naratori, cheia spre înţelegerea lui Fernando, tatăl ei şi „personajul central”, după cum Sábato afirma, şi cea care influenţează destinele tuturor.

Lucrurile se complică atunci când aflăm că Alejandra face parte din familia Olmos, cea care a influenţat scrierea unei pagini din istoria acestei naţiuni, şi care acum a rămas doar „o familie de nebuni”, captivă în trecut, „alcătuită din fantome ori din lunatici smintiţi, în mijlocul unei realităţi brutale, pe care n-o vedeau, n-o auzeau şi nici n-o înţelegeau” (393).

Care este rolul Alejandrei în toate acestea, cine este ea, în toată goana ei, în toată ura revărsată asupra tatălui şi a ei înşişi? Vocea Alejandrei nu este niciodată auzită direct, niciodata înţeleasă de ceilalţi, iar influenţa ei în roman poate fi de asemenea văzută ca un simbol al acestei ţări şi a familiei sale: „Căută miniatura lui Trinidad Arias şi contempla din nou chipul femeii frumoase, cu trăsături indiene ce păreau murmurul tainic al chipului Alejandrei, un murmur liniştitor printre conversaţiile englezilor şi ale conchistadorilor spanioli.” (450)

Stilul lui Sábato nu este deloc unul ușor, ci necesită o atenţie constantă la detalii. În niciun început de capitol autorul nu ne facilitează lectura prin a începe cu cel ale cărui gânduri le prezintă, trecutul vine vijelios în prezent şi acesta în trecut, personalul devine istoric şi viceversa, personaje care ascultă intervin în cursul evenimentelor, gânduri, amintiri, emoţii, uneori paralele cu ceea ce se relatează, dintr-un alt timp sau altă viaţă alteori, străbat scrierea de la început până la sfârşit. Paginile lui Fernando – „Raport despre orbi” – sunt la polul opus de tot ceea ce se scrie până la ele şi după acestea. Sunt pagini încărcate cu imagini groteşti, paranoice, un alt fel de delir, pline de misoginism, mizantropie şi pierdere de sine, o căutare a surselor răului. Nu poţi să nu te întrebi ca cititor ce caută astfel de pagini complet diferite în mijlocul acestui roman. Ce e însă Realitatea, din ce este ea formată? Sábato prezintă una delirantă, într-o primă parte construită pe fragmente despre condiţia umană, despre „conştiinţă”, o lume din exterior, axată pe lucruri pe care le putem vedea. Raportul despre orbi este unul al întunericului, al nopţii, al coşmarului, o lume a necunoscutului, în care orice istorie, fie a ei sau a lui, personală sau colectivă, este înghiţită în marea inconştientului.

Indiferent de toate temele de aici – de la iubire la literatură, de la Argentina la America sau Europa, de la fiecare personaj în parte –, Sábato prezintă obsesiv complexitatea umană, într-o lume babilonică.

,,Un băiat săruta o fată. Trecu un vânzător de îngheţată Laponia pe bicicletă: îl chemă. Îşi mâncă îngheţata, stând pe parapet şi uitându-se iar la monstru, milioane de bărbaţi, de femei, de copii, de muncitori, de funcţionari, de renteri. Cum să vorbeşti despre toţi? Cum să reprezinţi acea realitate fără număr într-o sută de pagini, într-o mie, într-un milion de pagini? Însă, se gândea, opera de artă e o încercare, poate nesăbuită, de a reda realitatea necuprinsă în limitele unui tablou sau ale unei cărţi. O alegere. Dar alegerea asta se dovedeşte astfel infinit de grea şi, în general, catastrofală.

O, Babilon.” (156)

• Plusuri

  Jocurile narative, paginile dedicate literaturii argentiniene, împletirea temelor într-o manieră originală.

• Recomandari

  Romanul lui Sábato merită şi trebuie citit de toţi pasionaţii de Literatură, dar complexitatea sa stilistică poate îngreuna lectura. Totodată, structura sa aminteşte de scriitori cât mai diverşi – de la Dostoievski la Borges, Marquez, Laura Restrepo.