Titlu: Cinematograful călător al domnului Saito
Autor: Annette Bjergfeldt
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Flavia Teoc
Numar pagini: 456
ISBN: 9786060977179

Cinematograful călător al domnului Saito de Anete Biargfeldt nu este un roman despre care sâ spui imediat: „știu exact despre ce e vorba!” Nu poate fi rezumat simplu, pentru că nu mizează pe o intrigă spectaculoasă, ci pe o desfășurare în valuri. E o carte care se dezvăluie treptat, care te poartă dintr-un loc în altul, dintr-o vârstă în alta, dintr-o realitate în alta - uneori foarte concretă, alteori filtrată prin imaginație.

Pentru mine, cartea aceasta este strâns legată de ideea de călătorie. E o carte bună de luat cu tine în bagaj, nu doar pentru că personajele se mută constant de colo-colo, ci pentru că vorbește despre mai multe forme de călătorie: cele geografice, cele interioare și despre lunga călătorie pe care o facem cu toții prin viață.

Totul începe cu Fabiola și fiica ei, Lita, care pleacă din Buenos Aires și ajung în Upper Puffin, o insulă înghețată din Canada. De la căldura aglomerată și colorată, plină de dans și viață, a orașului sud-american, la izolarea albă și tăcută a unei comunități nordice: contrastul este puternic și foarte bine conturat, cu atât mai surprinzător cu cât romanul este scris inițial în daneză.

“Orchestra care interpreta cântecele de tango îi inspira pe dansatorii împătimiți să iasă pe ringul de dans, iar acordeonul argentinian, bandoneon, scotea pasiunea din trupuri în acorduri lungi și voluptoase, asemeni unor pisici care se întindeau somnoroase și leneșe. Perechile dansau cu trupurile lipite și cu ochii închiși, plecați cu totul într-o altă lume. Închiderea ochilor era însă un obicei pe care în mod normal nu și-l puteau permite. Întotdeauna se găsea cineva gata să-ți fure totul dacă nu aveai grijă, însă în timpul dansului sistemul nervos se relaxa, iar oamenii puteau să uite de toate.”

Buenos Aires pulsează, e viu, aproape sufocant. Upper Puffin, în schimb, pare încremenit în gheață, dar e încălzit de oamenii care îl locuiesc. Iar în mijlocul acestui decor rece, personajele construiesc legături, prietenii, mici ritualuri care alcătuiesc viața de zi cu zi.

Dar poate cele mai frumoase drumuri din carte nu sunt cele de pe hartă, ci cele din mintea personajelor.

Lita, copil fiind, începe să decupeze imagini - fotografii cu mama ei, poze din reviste, chiar role de film. Din aceste fragmente creează o realitate alternativă, una în care își poate inventa figura paternă pe care și-o dorește sau în care poate construi scene absurde și amuzante (Hitler jucând cricket cu regele Angliei, de exemplu). 

Și nu e singura care se reinventează.

Hemoroid - unul dintre inadaptatii descriși cu atâta tandrețe în carte - devine Lupul Curajos, un alter ego care îl ajută să își ia viața în propriile mâini. Tommy, suferind de un caz sever de „frică acută de propoziții lungi”, se transformă la rândul lui. Fiecare dintre ei parcurge un drum interior, uneori fragil, alteori neașteptat de puternic.

Cartea e plină de personaje speciale, ușor excentrice, ușor stranii, dar construite cu o empatie dezarmantă. E o stranietate amuzantă, caldă, niciodată crudă.

Acțiunea se întinde din 1910 până spre 1950 și chiar dincolo de acest interval. Marile evenimente ale lumii există, dar sunt mai degrabă fundal. Autoarea insistă pe istoriile mici - iubiri, trădări, rivalități, tragedii intime, momente aparent banale care, puse cap la cap, construiesc o viață.

Multe dintre întâmplări sunt filtrate prin ochii Litei, care, o bună parte din roman, este copil. Avem astfel o perspectivă directă, uneori crudă, asupra realității. Pe măsură ce Lita crește - călătorește prin viață - asistăm și la transformarea ei din copil-observator în povestitor conștient. Iar asta e, poate, una dintre cele mai frumoase metamorfoze din carte.

Nu e o carte pe care o citești pentru „ce se întâmplă”, ci pentru cum se întâmplă. Pentru imaginile poetice, pentru amestecul de fantezie și realitate, pentru paginile pline de empatie. Pentru felul în care autoarea îți amintește că viața e alcătuită din valuri - unele mari, altele abia perceptibile. Pentru mine, Cinematograful călător al domnului Saito este despre blândețe, răbdare și speranță.