Titlu: ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Autor: Alina Nelega
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 384
ISBN: 978-973-46-7778-8

Cea mai cruntă poveste despre viața din România de dinainte de 1989 am ajuns să o citesc, iată, tocmai în anul de grație 2020. Publicată probabil ca un fel de comemorare a celor treizeci de ani scurși de la schimbarea sângeroasă de regim, cea mai sângeroasă, se pare, din întreaga Europă, cartea Alinei Nelega pare că lasă în fundal descrierea ororilor și se concentrează mai mult pe povestea personajului principal, Cristina Nemeș, o fată simplă, discretă și cu bun-simț dintr-un oraș de provincie, a cărei dorință de-a învăța, de-a scrie și de-a ieși din monotonia unui oraș în care nu se întâmplă nimic pare a fi ideea de început a romanului (nu și cea centrală).

Începe în clasa a douăsprezecea, când Cristina își dă seama că se simte mai atrasă de fete, decât de băieți. Iar una dintre ele îi pică cu tron. Într-o lume în care homosexualitatea nu e numai ceva rușinos, vulgar și groaznic, ci chiar ceva de condamnat, un rău ce trebuie tăiat de la rădăcină, stârpit cu totul, o fată se îndrăgostește de o altă fată. Însă în timp ce una dintre ele devine actriță și se schimbă, cealaltă trebuie să se zbată din răsputeri ca să răzbată. Cristina ajunge traducătoare de texte tehnice din limba engleză, însă din pricina unei erori de tehnoredactare care-i este pusă în cârcă mor oameni, iar ea este dată afară și i se închide gura prin amenințări deloc voalate.

Perseverând și muncind din greu, ajunge profesoară la o școală dintr-un oraș din inima secuimii, locuiește într-un apartament mizer și înghesuit, lăsându-și băiețelul să fie crescut de părinți.

Aici trebuie să fac o paranteză: deși nu am citit cartea cum o fac de obicei, seara, târziu, când toate luminile din casă sunt stinse și e o liniște totală, ci ziua în amiaza mare, tot am sărit peste pasajul în care Cristina se căsătorește și naște apoi un băiețel de care, până la urmă, pare că nu prea îi pasă. Un băiețel pe care nu se simte pregătită să îl crească și un soț care îi este cam indiferent, lucruri la care contribuie enorm de mult distanța care îi separă și ocaziile extrem de rare în care se văd.

Am citit extrem de greu primele optzeci de pagini, cred că nici scriitura densă, cu fraze lungi și întortocheată, fără prea multe semne de punctuație, nu a fost de ajutor, însă când nu s-a mai putut da înapoi, a trebuit să o reiau și mi-am dat seama că nu și-a avut rostul această pauză, căci a mers șnur și restul de trei sute de pagini le-am devorat în nici măcar două zile. Poate a fost o chestie de dispoziție, de subiect, de vremea de afară, de volumul de muncă pe care-l am zilnic sau pur și simplu nu sosise încă vremea ei.

Cert e că, după ce am închis cartea, mi-am dat seama că am să-i acord cinci stele. Și nu din pricina vreunui acces de generozitate. Ci pur și simplu pentru subiect, intrigă și scriitură. Și drept mulțumire că nu am apucat să gust decât șase ani din „plăcerile” acelui regim.

Iubiri pierdute și sfâșietoare, o lume hidoasă, cenușie, complet lipsită de culoare, apăsătoare, mizerabilă și plină de lipsuri, o poveste de dragoste interzisă și multă, multă ipocrizie, fățărnicie și prefăcătorie. Toate ajung să iasă la iveală în această poveste în care toți sunt niște lingăi, niște habotnici, niște cioflingari aflați mereu în goana după un post mai bun, după o pilă, după o relație, după un baton de salam sau un kil de orez sau de zahăr sau de o sticlă de ulei date mereu pe sub mână, o lume aflată la ani lumină de lumea civilizată și normală, deși de ea îi desparte doar câțiva pași (extrem de tristă este și partea în care unul dintre personaje ajunge în vest și vede lumea de acolo, complet diferită de cea de acasă).

Însă noi, ca popor, de fiecare dată am picat de partea greșită a zidului, mereu lipsiți de noroc, mereu am fost la doar un pas de reușită, mereu ne-a lipsit acel dram de șansă. Și ne-am complăcut, am plecat capul, am îndurat lipsurile fără crâcnire și le-am cântat ode iubiților noștri conducători, care au știut mereu ce e mai bine pentru noi.

Iar din păcate, istoria se repetă și-acum, nu e deloc departe, nimic n-am învățat, nimic nu s-a schimbat. Doar marfa din vitrine e mai multă, cozile sunt cu mult mai scurte și îți permiți s-o cumperi și fără pile sau relații, dacă știi cum să te descurci și să izbutești să îți faci un rost.

O cutremurătoare poveste de dragoste, dublată de o satiră nemiloasă la adresa regimului comunist care ne-a menținut în Evul Mediu și ne-a dat înapoi decenii întregi. Ororile nu înseamnă că autoarea descrie torturi inimaginabile în beciuri umede și lipsite de lumină, ci doar mizeria și lipsurile pe care le îndura un popor greu încercat de soartă, cu larga contribuție a lui însuși. Și parcă nimic nu s-a schimbat, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, am rămas la fel de placizi și apatici, cu mici, însă notabile, excepții. O carte excelentă și, clar, recomandată!

„La capătul străzii iese din nou pe boulevard, undeva pe lângă Arcul de Triumf, găsește o stație de troleibuz, cu greu face rost de un bilet de la un călător, casa din stație e închisă, casierița a atârnat o hârtie ― vin imediat. Oamenii o privesc mirați, cine-și mai ia azi bilet? Ori ai abonament, ori, dacă te prinde, dai zece lei la controlor și gata, dar ea are un leu cincizeci pregătiți în pumn și insistă, până la urmă găsește unul care-i banii, îi dă un bilet și zice ― e compostat, dar nu de tot, mai merge o dată, sufli peste el și nu se mai văd găurelele alea. Ea se simte cam penibil, voia un bilet bun, ăla zice că nu ești de pe aici. Nu, sunt din Ardeal, răspunde ea, aha, mai zice ăla, și cum e pe-acolo? Bine ― cum adică bine, adică se găsesc de toate? Ea se gândește puțin, să spună da, ar minți și ei nu-i place să mintă, să spună nu e riscant, nu-l cunoaște, prea e băgăcios. Apare un troleu și o scoate din dilemă, ăla o-mpinge și se-nghesuie-n mașina deja plină, ea n-are încotro, din spate o presează ceilalți călători ― și urcă. N-are de ce să se țină, se clatină periculos, e sufocată între doi bărbați în pufoaice și o femeie cu plase grele, de rafie, s-a schimbat traseul, strigă un tânăr din spate, unde merge, întreabă voci agitate, nimeni nu știe. Nu vede nimic pe geamurile negre de noroi, nici prin ușile larg deschise, pe scări s-au agățat niște tineri veseli, bă, țară de pliznăi, urlă unul, lumea hăhăie, știu toți bancul ăla cu iubitulconducător care a-mpușcat la o vânătoare cu delegați străini doi pliznăi, adică niște animale ciudate care nu ziceau decât please, no! please, no! Ea nu prea înțelege gluma asta, nu râde. Ăla care i-a dat biletul începe să zică bancul cu untul, un tip cu șapcă de schi îl întrerupe, pe ăla cu scrumiera îl știi, altul se bagă, ba să te-ntreb eu ceva: de ce se fac magazinele la cinci kilometri distanță ― ca să nu se încurce cozile, da’ timbrele cu iubitulconducător de ce nu se lipesc? Pe asta o știe și fecioru-meu la grădiniță, păi fiindcă toți scuipă pe partea cealaltă. Troleibuzul e înclinat periculos pe dreapta, cei câțiva privilegiați care-au prins scaune stau cuminți, se apără de gențile și plasele care-i presează peste fețe, unul ține în brațe două fetițe cu fețișoarele mânjite, mama lor e mai departe, lipită de geam, cu o sacoşă mare în brațe…”