Titlu: Viaţa unui om singur
Autor: Adrian Marino
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 528
ISBN: 978-973-46-1628-2

O sinteză bibliografică a personalităţii culturale a lui Adrian Marino ar putea fi chiar aceasta: ,,Primul critic român tradus în Japonia, de două ori piratat la Belgrad, de patru ori editat la Paris şi în spaţiul francofon, al doilea critic român din România editat în SUA, tradus în bune condiţii în Italia’’. Şi toate acestea pe când alţi autori români nu puteau să-şi impună lucrările în afara graniţelor ţării.

Despre preţul scump al acestei performanţe care nu a fost apreciată de o bună parte a intelectualităţii româneşti la timp, Adrian Marino susţinând că s-a întâmplat aşa din pricini de invidie, este vorba în jurnalul intelectual sau mai degrabă în jurnalul de idei apărut anul trecut la Polirom. Metafora izolării intelectualului este prezentă în fiecare pagină. Dar, deopotrivă, A. Marino a experimentat şi izolarea fizică. ,,Viaţa în închisoare a fost mai ,,tare’’, mai inventivă, mai variată, mai spontană şi mai ,,adevărată’’decât orice ficţiune.’’ spune Adrian Marino în aceste memorii. În acelaşi timp, îi desfide pe toţi aceia, scriitori mai ales, care au idealizat-o sau i-au conferit o metafizică sau o mistică incompatibile cu brutalitatea detenţiei, politice mai ales.

Vă propun un experiment cinic, în consecinţă. Estimaţi-vă durata vieţii şi apoi scădeţi 14 (paisprezece) ani din perioada tinereţii. Evaluaţi astfel ce poate însemna experienţa închisorii, darămite una neplauzibilă, fără vină, în existenţa unui individ. Când acest ins este un om consacrat culturii, unul care trăieşte pentru ea şi prin ea, drama umană se dublează, se multiplică. Încă din primele pagini, Adrian Marino proclamă dreptul uman la resentiment şi pe al său însuşi de a abjura o cultură (românească, în speţă) şi mentalitatea unei ţări, România. Poate cel mai complex aspect al volumului este creaţia în contratimp la care a fost obligat Adrian Marino. Cu atât mai mult, paisprezece ani furaţi din tinereţea unui creator înseamnă enorm. Gânditorul Adrian Marino subliniază neconsolat că acei ani sunt irecuperabili, iremediabil pierduţi.

Deşi nu-l aprobă în toate pe Constantin Noica, Adrian Marino scuipă simbolic, cu expresia celui dintâi, pe Istoria măsluită a României. Cartea sa oferă o celebră listă neagră cu actorii care au jucat regia acestei Istorii pactizând cu ideologia comunistă. Sunt intelectuali în viaţă care se regăsec în această listă pe care n-o prezint aici, căci ea rămâne vrând-nevrând în istoria literară. Demistificarea, poate uneori discutabilă, conţine pe multe pagini însuşi numele lui George Călinescu. Apoi, avem o restrânsă listă albă cu câţiva importanţi oameni de cultură contemporani care s-au menţinut demni, în afara oricăror pactizări. Pentru aceste două ,,liste’’ acest volum memorialistic va intra în multe bibliografii şi deja a stârnit polemici ample.

Pentru cei prea tineri care nu ştiu cine a fost Adrian Marino, trebuie să precizez că aşa cum este specific multor personalităţi, el îşi păstrează misterul şi după moarte. Cred că termenul de ,,ideolog’’ i s-ar potrivi cel mai bine în înţelesul de practicant al unei gândiri libere, al pasiunii pentru ideile pure. În fapt, condiţionat de un regim opresiv, Adrian Marino s-a dedicat strict ideii de literatură, deoarece în interiorul acesteia putea fi mai apărat sau măcar mai puţin observat de o cenzură ubicuă. A ajuns un teoretician de talie europeană al literataurii ca idee culturală majoră şi ca artă specifică. Cu o personalitate aparte, nu s-a simţit confortabil ca profesor nici n-a ales această cale când ar fi putut s-o facă, iar critic literar nu s-a mulţumit a fi. Elaborând mari cărţi teoretice în singurătate şi într-o claustrare intelectuală aproape monahală în apartamentul său clujean, Adrian Marino devine interesat după 1989 şi de dezbaterile politice ale partidelor de dreapta.

Făcând decontul unei vieţi umane şi intelectuale, Adrian Marino nu este dintre cei ce iartă un rău istoric ce l-a mutilat sufleteşte pe viaţă. Nu a iertat nimic comunismului, nici celor ce l-au închis la puţin peste douăzeci de ani pentru ideile-i prea libere, nici celor care nu l-au lăsat să scrie o operă în deplină libertate creatoare. Analizându-se pe sine, Adrian Marino înţelege că în alt timp şi cu alţi conaţionali, oameni de cultură şi ei, el ar fi putut oferi mai mult şi mai ales un prestigiu european cercetării româneşti umaniste. Cărţile sale publicate în străinătate, de o înaltă ţinută intelectuală, puteau avea o mai bună recunoaştere în ţară, dar chiar aici erau cu rea intenţie ignorate. Într-un fel, acest volum memorialistic, acest jurnal intelectual, poate fi receptat şi ca ipostaza românească, târzie, a unui ,,Un om sfârşit’’ papinian. Ca şi Papini, Adrian Marino îi simpatiza pe Gide şi pe scriitorii solitari, Macedonski sau Mateiu Caragiale spre exemplu, deoarece a trăit la rândul său decenii de-a rândul o marginalizare intelectuală nemeritată şi traumatizantă. Mulţimea trădărilor umane ca şi trădarea întregii ţării supuse unui dictator, consemnate în acest jurnal, vor atrage mereu atenţia unui public nou, câtă vreme tema destinului uman individual mutilat de o Istorie injustă rămâne valabilă. Şi totuşi Adrian Marino nu credea în stihia Istoriei, ci sublinia că Istoria e făcută de oameni, cu oameni şi că într-un final aceia laşi trebuie sancţionaţi, altfel echilibrul lumii rămâne perpetuu distrus.

• Plusuri

  Jurnalul intelectual al lui Adrian Marino este un volum esenţial al culturii româneşti de după 1948 până în prezent.

• Minusuri

  În carte este dezvoltată o ,,listă neagră'' a intelectualilor români, ceea ce a stârnit controverse puternice.

• Recomandari

  Un volum obligatoriu pentru numeroase studii viitoare de fenomenologie literară, dar şi pentru publicul larg care receptează astfel drama teribilă a unui intelectual veritabil.