Lacul Soarelui Lung
Scris de Cristi Mitran • 23 October 2010 • in categoria SF/Fantasy
Autor: Gene Wolfe
Rating:
Editura: Alexandria
Anul aparitiei: 2008
Traducere: Antuza Genescu
Numar pagini: 293
ISBN: 978-973-88257-3-4
Lacul Soarelui Lung este a doua carte dintr-o serie de patru, lucru care ridică anumite probleme atunci când trebuie să scrii despre ea. În primul rând pentru că povestea nu are foarte mult sens atunci când este scoasă din contextul mai larg al seriei. În al doilea rând pentru că suferă de aceleaşi probleme pe care orice volum din mijlocul unei serii le are: trebuie să continue o poveste şi să lase loc de o continuare.
Prima carte a seriei, De Partea Întunecată a Soarelui Lung, despre care am scris mai înainte, este o operă superbă, aproape de sine stătătoare, şi vă recomand să citiţi recenzia aceea (sau, şi mai bine, să citiţi cartea în sine) înainte să vă aruncaţi ochii pe aceasta. Lacul Soarelui Lung are sarcina dificilă de a continua aventurile lui Silk şi de a oferi detalii noi despre lumea în care se desfăşoară acţiunea.
Cartea se numeşte Lacul Soarelui Lung pentru că, în mod nesurprinzător, acţiunea are loc în preajma unui lac din afara Vironului, unde Silk se duce să-i caute pe consilierii misterioşi care conduc oraşul. Presupun că lacul este şi o metaforă pentru secretele care stau ascunse sub suprafaţa aparent liniştită a lumii Whorl-ului, o metaforă care până la sfârşitul cărţii va fi interpretată ad literam, dat fiind locul unde Silk găseşte ceea ce caută.
Per total, Lacul Soarelui Lung nu prezintă o naraţiune la fel de subtilă precum volumul precedent. Există câteva momente de subtilitate, cum ar fi cel în care Chenille încearcă să-i explice lui Silk felul în care zeii încercau să-şi „reprogrameze” supuşii prin intermediul ferestrelor sacre, sau discuţia lui Silk cu soldaţii androizi din tuneluri, dar sunt contrabalansate cu momente de revelaţie bruscă şi şocantă, cum ar fi discursul lui Lemur despre originea adevărată a zeilor, sau confesiunea lui Crane despre rolul său ca spion.
O parte destul de semnificativă din poveste (mai ales spre sfârşit) este alcătuită din asemenea discursuri sau dialoguri revelatorii, menite să clarifice anumite lucruri care s-ar putea să-i fi scăpat cititorului sau să pregătească scena pentru volumul al treilea. Sunt convins că o parte dintre aceste revelaţii vor fi răsturnate în următoarele cărţi, dar pentru un moment mi s-a părut că Wolfe s-a grăbit puţin cu finalul acestui volum.
În privinţa prezentării editoriale, volumul de faţă păstrează toate calităţile celui precedent. Coperţile sunt cartonate, dar cartea este în continuare uşoară, iar ilustraţia de pe copertă este o combinaţie destul de neliniştitoare, dar bine realizată, între pictură şi artă digitală, reprezentând un moment important de la începutul cărţii. Aş fi preferat poate un peisaj cu lacul în sine, dar asta e doar obsesia mea.
Traducerea Antuzei Genescu este la fel de bună ca în primul volum şi nu văd cum ar putea fi îmbunătăţită. Volumul începe cu o listă de patru pagini care prezintă „Zeităţi, persoane şi animale menţionate în text”, listă care ştiu că există şi în ediţia originală în engleză a cărţii, dar rostul ei mă depăşeşte. Lista este pusă la început, dar conţine şi personaje care urmează să apară în carte (nu doar personaje din primul volum), personajele sunt enumerate în ordine alfabetică şi nu se face nici o diferenţiere între cele principale şi cele secundare sau episodice; per total mai mult bagă cititorii în ceaţă decât îi ajută. Presupun că este folositoare în cazul în care aţi uitat numele vreunui personaj care a apărut doar cinci minute în primul volum.
Lacul Soarelui Lung este tot ce puteţi spera de la o continuare. Dacă v-a plăcut primul volum, nu văd nici un motiv pentru care nu v-ar plăcea şi acesta, sau următoarele. Sunt convins că Gene Wolfe a conceput seria Soarelui Lung ca un tot unitar, iar pauzele dintre volume sunt doar de formă. De la prima pagină la ultima, nu cred că există urmă de îndoială că ne aflăm faţă în faţă cu una dintre cele mai inovatoare şi complexe poveşti SF din toate timpurile.
Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Pingback: Galileo Online » Intermeci (17)
-
Madalin are dreptate. Lectura “sorilor” lui Wolfe trebuie inceputa cu “Cartea Soarelui Nou”. Altfel, e ca si cum ai citi “in cautarea timpului pierdut” de la volumul 3 incolo.
-
Wolfe face toti banii. Una din cele mai frumoase serii, intr-adevar.
-
Hmm .. Cam stufos si complicat…
Madalin Ciortea spune:
24 October 2010 | 9:58 am
Pare o carte interesanta insa lectura ar trebui obligatoriu legata de celelalte parti.
Observ ca literatura axata pe mit si pe stiinta acapareaza teren, poate din cauza ca totul devine mai stiut si mai palpabil decat a fost.