O altă călătorie a ajuns la final

Titlu: Destinul Bufonului (Omul Arămiu #3)
Autor: Robin Hobb
Rating:

Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Ana Veronica Mircea
Numar pagini: 968
ISBN: 978-606-758-896-5

Robin Hobb e unul dintre autorii care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui cititor împătimit al genului fantasy.

Orice regat, indiferent de cât de impresionant poate părea la o primă vedere, se va fărâmița instant în fața bătăii de aripi ale unui dragon... sau cea a inimii unui Bufon. Prințului Dutiful, moștenitorul de drept al tronului celor șapte Ducate, i-a fost încredințată misiunea de a porni într-o călătorie primejdioasă, din care va trebui să se întoarcă victorios, având în posesie capul retezat al dragonului negru cunoscut drept Icefyre. Numai atunci, narcesca îl va accepta drept soț, iar luptele seculare dintre popoarele celor doi se vor sfârși într-un final. Cu toate că întrebarea care-i frământă pe toți cei care-l vor însoți pe Dutiful în misiunea sa este dacă Icefyre e doar o legendă sau puternicul dragon dormitează, într-adevăr, sub un ghețar vechi de când timpul, un alt mister îl macină pe Fitz, încă de când Bufonul i s-a destăinuit în privat: va reuși prietenul lui să supraviețuiască acestei călătorii, după ce și-a văzut sfârșitul pe insula înghețată a dragonului negru?

Nu am cunoscut fan fantasy care să nu fie îndrăgostit până peste cap de scrierile lui Hobb și, cu toate că Destinul Bufonului nu a fost tocmai cea mai bună operă a sa (romanul fiind mai degrabă apropiat din punct de vedere calitativ de precedentul din serie, Bufonul de Aur, și nicidecum de excelentele cărți din trilogia Farseer sau de Misiunea Bufonului), trebuie să recunosc că am fost dispus să trec cu vederea câteva dintre problemele sâcâitoare ale volumului doar pentru că știu cât de ambițioasă poate fi Robin Hobb atunci când își propune și ce minunății de povești reușește să aștearnă pe hârtie. Destinul Bufonului nu e tocmai finalul perfect al trilogiei la care mă așteptam, și am început să observ un oarecare tipar în scrierile lui Hobb, în special în ceea ce privește trilogiile (început în forță, surprinzător; o continuare care scârțâie puțin în primele trei sferturi și își revine miraculos spre sfârșit, când te lovește în moalele capului cu revelații la care nu te așteptai; o încheiere mai lungă decât e necesar, extrem de lentă, cu un final dulce-amărui), dar toate acestea mai că nu contează atunci când ai ocazia să mai petreci câteva ore alături de personajele de care ai prins drag de-a lungul celor două trilogii și să te afunzi și mai adânc în lumea imaginată de autoare, fabuloasă de altfel.

Din nou și din nou, Hobb reușește să mă impresioneze din mai multe puncte de vedere: descrierile ținuturilor pe care Fitz și compania le vizitează de-a lungul cărții sunt fantastice și, fără să exagerez, te lasă fără cuvinte, persoanjele rămân la fel de fermecătoare și multifațetate precum ne-am obișnuit, iar ușurința cu care ne sunt prezentate locuri până acum necunoscute din acest univers complex, atât de târziu – este, totuși, al șaselea volum în care sunt redate aventurile lui Fitz – nu poate decât să mă „oblige” să-mi înclin pălăria în fața lui Hobb și să cerșesc, umil, mai mult. Toată munca, planificarea și atenția la detaliu pe care Hobb le-a pus în cărțile sale se fac resimțite mai mult ca niciodată, într-o manieră mai mult decât plăcută, și mă fac să-mi doresc să citesc cât mai repede celelalte serii plasate în același univers.

Probabil cel mai mare atuu al lui Hobb ca scriitorare este acela că știe al naibii de bine cum să-și creeze personajele. Din acest punct de vedere, cred... de fapt nu, sunt sigur că e de neîntrecut (nici măcar Martin, cu nenumărații pioni ai Urzelii tronurilor, nu reușește să o depășească). Acest lucru e mai mult decât ecident în ceea ce-l privește pe Fitz, care s-a maturizat surprinzător de mult de la începutul trilogie Farseer și până acum, devenind aproape un cu totul alt personaj, dar ale cărui trăsături definitorii au rămas aceleași, reușind astfel să-și păstreze aura de simpatie indiferent de natura gândurilor ori acțiunilor sale. Însă Fitz nu e singurul personaj care are parte de o dezvoltare surprinzător de realistă și convingătoare; același lucru poate fi spus și despre prințul Dutiful, Bufon sau chiar despre Chade, însă exact ce și cum va trebui să descoperiți singuri. Cred că cel mai important aspect legat de personajele lui Hobb este acela că, în ciuda aurii impresionante, aproape supra-umane pe care o exercită, ele rămân profund umane, cu defecte care, în loc să le știrbească din caracter, le fac să pară și mai impresionante. Cât despre plot, acesta rămâne undeva în umbra personajelor, jucând mai mult rolul de catalizator, însă Hobb nu se sfiește să aducă în discuție subiecte delicate precum egalitatea între sexe, obiceiuri și tradiții din zone diferite, politică etc.

Destinul Bufonului a fost, într-un fel, exact cum mă așteptam: o călătorie lentă prin niște tărâmuri de vis alături de o suită de personaje exemplare, dar m-aș minți singur dacă aș spune că nu am fost, puțin de tot, dezamăgit de roman. Nu a fost în niciun caz o lectură proastă, doar că mi-am dorit ceva mai... epic. Totuși, lumea și personajele rămân la fel de fantastice (nu, n-o să mă satur niciodată să repet asta) și sunt mai mult decât nerăbdător să citesc și restul romanelor din acest univers.