Dublu limbaj

0
Autor: William Golding
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Dana Covăceanu
156 pagini
ISBN: 978-1-60257-185-3

Ce mai, amazingul nu înseamnă pentru toţi acelaşi lucru!

Internetul este un mediu de întreţinut iluzii pe care viaţa reală adesea nu le permite. Cauza - aparent sunt atâtea oferte în această realitate încât ar trebui teoretic să nu alegem doi acelaşi lucru. Șuvoi de cărţi, şuvoi de melodii, şuvoi de excursii. Ce-mi smulge mie semne exclamative şi icnete entuziaste, altuia i se par fie accente dubioase, fie chiar un bun motiv de ură. Și o indiferenţă groasă sticleşte în ochii atâtora încât mă înspăimînt. Oare cui să vorbesc eu de cărţi din moment ce în viaţa reală nu întâlnesc decât priviri opace, din alte universuri decât al meu. Bun, asta mi se întâmplă mie.

Hai să privim şi invers!

Ce mă interesează pe mine? Și am ajuns la faza în care declar, încă şi mândru, că nu mă uit cu lunile la tv. Ok, atitudinea e de înţeles, dar asta înseamnă că eu ignor munca a mii de oameni şi a vorbi de rău aşa, în general, televiziunea e o afirmaţie imprudentă şi în necunoştiinţă de cauză. Eu, consacrat universului meu, nu mai am timp de auzit admiraţiile din universul altora. Pe cine interesează de fapt câţi km de sârmă se află într-un pod şi să mai şi exclame amazing! [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Shantaram

0
Autor: Gregory David Roberts
Rating:
Editura:All
Anul apariţiei: 2009
Traducători: Raluca şi Christian Tănăsescu
1120 de pagini, 2 volume
ISBN:978-973-724-129-0
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Pentru inimi

Aşa aş descrie cartea masivă, în două volume şi aproape 1200 de pagini a lui Gregory David Roberts. Titlul sună ca o incantaţie. Coperta înfăţişează un Taj Mahal întunecat, grandios, captivant. Un ochi atent va găsi însă în colţul copertei, în dreapta sa, cealaltă faţă a incredibilei Indii. Faţa miliardelor de locuitori ai străzilor şi mahalalelor, care trăiesc de pe o zi pe alta, uneori de pe o oră pe alta. În miezul acestei lumi, urmărim devenirea personajului principal, care poartă de-a lungul romanului multe nume, parcă încercând să ajungă la acea identitate care să îl definească perfect. Aventurile fugarului care ajunge în India încep, deloc întâmplător aşadar, cu o identitate falsă: aceea a unui neozeelandez pe nume Lindsay. Dar el e adoptat rapid de inimosul său ghid Pabraker, care îl botează cu un nume hindi, Linbaba. La scurt timp după primele contacte cu lumea Bombayului, el însuşi o cultură în sine, Lin se retrage în marile aşezări rurale indiene. Într-o incursiune în satul natal al ghidului, devenit acum cel mai bun prieten, Linbaba este rebotezat, şi se reîntoarce ca Shantarm (însemnând "om al păcii" sau "om al păcii lui Dumnezeu"). Pe măsură ce urcă treaptă cu treaptă în traseul iniţatic, se schimbă nu doar numele, ci şi configuraţia sa sufletească şi mentală. Faptele curg ca o cascadă peste personajele acestei cărţi. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Floare-de-zăpadă şi evantaiul secret

0Autor: Lisa See
Rating:
Editura: Rao
(ediţia în limba engleză)

A. Vederea macroscopică

Această scriere are aspectul unui bildungsroman de tip tradiţional. Pe de-o parte sunt narate aspectele dure din viaţa protagonistei Floare-de-Crin, pe de alta este conturată viaţa grea a femeilor într-o societate care îşi ascunde misoginismul sub masca ritualurilor ce trebuie respectate întrutotul.

B. Vederea microscopică

1. Viaţa Florii-de-Crin. În calitatea sa de narator a realizat o retrospectivă a propriei vieţi. De aceea şi mărturiseşte undeva că nu ar fi scris această carte dacă majoritatea persoanelor cunoscute nu ar fi dispărut. În opinia ei, poţi fi dezlegat de onoare dacă ajungi la o vârstă respectabilă, de peste 80 de ani. Totuşi remarc că acest aspect romanesc presupune o discrepanţă între tonul deseori vioi, cu nuanţe evident tinereşti şi vârsta declarată a naratoarei, chiar dacă există pasaje narative care să o acrediteze ("Acum, la atâţia ani depărtare, nu mai gândesc aşa"")
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Gentlemeni

0Autor: Klas Ostergren
Rating:
Editura: Niculescu
(ediţia în limba engleză)

Încercând să prind semnificaţiile unei cărţi în cele cîteva pagini ale unei recenzii, simt o anumită mirare faţă de cum este posibil să reduc atîtea sute de pagini şi să uit fără îndoieli aproape tot din ceea ce autorul a considerat edificator în cartea sa. Desigur că aici operează raţiunea care stabileşte lucrurile mai importante, care alege din grămada de idei şi frumuseţi ale operei pe cele cu valoare de arhivă, dar nu ştiu de ce mă urmăreşte stupefacţia unei tocilare care a abandonat studiile în primul an de facultate. Tipa luase toţi anii de liceu numai note mari fiindcă avea o memorie vizuală foarte bună şi era în stare să reproducă până la o carte pe dinafară. Numai că la facultate i s-au cerut brusc câte 50 de cărţi pentru un examen. Toceala era imposibilă şi, prin urmare, a fost nevoită să se lase de genul acela de facultate. Dilema ei continuă să mă urmărească şi azi. Cum aş putea condensa sutele de pagini ale unui roman în doar câteva! Nu cumva tocmai ce elimin este şi lucrul cel mai important. În fond autorul filtrează realitatea cu sita lui de căutător de aur şi îmi prezintă opera sa precum un bijutier vestit din Amsterdam. Nu sunt mulţumit, propria mea memorie nu-i poate vizualiza întreaga operă aşa că procedez cu ea precum minerul scriitor de la început. Filtrez din tot aurul său doar bucăţile de diamant. Apoi încerc să-mi vând marfa mea mai departe. Şi tot aşa. Altul va filtra la rândul lui cele spuse de mine şi va găsi un cuvânt de laudă sau de denigrare. Totuşi va fi conştient că filtrele mele nu vor fi şi cele pe care le-ar folosi pentru a discuta aceeaşi operă aşa că judecata va fi doar pentru diamantele selectate de mine, nu şi pentru opera în sine discutată iniţial. Cel puţin aşa ar trebui să meargă circuitul cultural. Vai de cei ce confundă un articol critic cu Judecata cea Mare asupra operei. Filtrele noastre critice sunt totdeauna imperfecte în faţa operei. Autoritatea critică se câştigă evident atunci când se primeşte o reacţie de apreciere în urma străbaterii discursului critic. Lipsa autorităţii se traduce prin formule negative. Toate aceste truisme sunt poveşti de dincolo de lectură. De ce avem oare nevoie de autorităţi critice când pur şi simplu am putea citi opera? Am scăpa evident de toată această fragmentare, dar ne-am trezi în dilema de început a oricărui critic: condensarea.

1. Ceva despre carte

[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Ochi-de-pisică

0Autor: Margaret Atwood
Rating:
Editura: Leda

"Dincolo de toate chestiile astea, normal că am şi eu o viaţă reală. Uneori mi-e greu să cred în ea, fiindcă nu mi se pare stilul de viaţă pe care să reuşesc să îl perpetuez, sau pe care să îl merit. Sentimentul acesta se îngemănează cu o altă credinţă de-a mea: că toţi cei de vîrsta mea sunt adulţi, în timp ce eu doar m-am deghizat într-unul." (pagina 39)

De aici consider că începe retrospectiva care o are în centru pe Elaine Risley, pictoriţă, privirea în trecut pe verticală, indusă abil de motivul unei expoziţii finale, adică o confirmare a statutului de artist venerabil, a reputaţiei artistice. Aceasta e una din sclipitoarele ironii ale cărţii, atît timp cît Elaine, mereu confuză cu privire la rolurile sociale care i se impun, în acelaşi timp revoltată de cît de strîmte sunt aceste roluri, refuză subtil şi încăpăţînat orice etichetă, orice fixare între ceilalţi; mă gîndesc la artista venerabilă, aşa cum apare ea în Cat"™s Eye, ca la o fiinţă fragilizată de lupta pentru individualitate, pentru nevoia de a fi altfel, ca la o persoană copleşită totuşi de un conformism pe care nu l-a simţit insinuîndu-se decît prea tîrziu, atunci cînd dorinţa de a se face plăcută le surclasează pe celelalte. Pentru că în roman se discută mult despre arta vizuală, despre imagine şi pictură, trebuie să o vezi pe Elaine, o bătrînă în trening albastru spălăcit, o bătrînă cu sclipirea subversivă în ochi, pe care am clasa-o imediat ca "ţicnită" sau "excentrică"; şi mă gîndesc, fără a fi prea departe de adevăr, la Margaret Atwood însăşi.

Biografia aceasta inventată nu curge cronologic, ci inghite cronologia aducînd în prezentul povestirii fapte şi personaje din trecutul naratoarei, împreună cu gînduri, planuri care aparţin viitorului acelor personaje, în plus, acelaşi prezent cuprinde posibilităţi, fantasme, lucruri care nu se întîmplă. Pe lîngă faptul că tonul ironic, complice face ca lectură să fie captivantă, Ochi-de-pisică tentează cu întrebări mari, probleme inevitabile într-un Bildungsroman, de fapt, problemele ale căror rezolvări nu se găsesc nicăieri, în nici o carte de reţete.

Cît de mare e distanţa între ceea ce eşti şi ceea ce ai visat să fii? Dar între ceea ce eşti şi ce au visat alţii că vei fi? este una dintre ele, te gîndeşti poate de zeci de ori la ea şi nici un răspuns nu e mulţumitor, ci numai ameninţat de spectrul lui "ar fi putut fi mai...". Viaţa reală despre care scrie Elaine, nesigură de realitatea ei, de autenticitatea ei, începe în Toronto, cu părinţi excentrici şi un frate, Stephen, care colecţionează stele şi susţine că timpul nu este o linie, iar prima traumă e legată de "intrarea in rîndul lumii". A avea prietene la 8-9 ani este o obligaţie, a respecta ritualuri şi experimenta temeri nebuloase- de asemenea. Aici apare Cordelia, prietena-despot, cameleonicul altera-ego sau antagonista sau ceea care ar fi dorit Elaine să fie: că nu se poate alege dintre aceşti termen e un semn al complexităţii relaţiei dintre cele două femei; un raport de putere existent atît în copilărie, cînd micile cruzimi ale Cordeliei sunt la fel de imprevizibile şi devastatoare ca fenomenele naturale, dar la fel de viu şi de strîns şi în absenţa Cordeliei, la mult timp după ce Cordelia îşi pierde tendinţa de a exista şi chiar după ce Elaine se eliberează simbolic de ea (Eşti moartă, Cordelia, îşi spune Elaine către final). Poate că, la un nivel, Elaine şi Cordelia nu sunt două persoane diferite, ci una cu două feţe, o construcţie duală indestructibilă.

Se susţine că Margaret Atwood provoacă, în Ochi-de-pisică, atît feminismul, cît şi viziunile conformiste despre artă, pentru că accentuează lipsa de egalitate în relaţiile dintre femei, pentru că nu neagă şi nu trece sub tăcere răutăţile gratuite dintre acestea, răzbunările şi înspăimîntările, slăbiciunile, sclifoseala şi snobismul; pe de cealaltă parte, picturile lui Elaine sunt mijloc pentru exorcizare, pentru a se elibera de personaje fantomatice, precum mama lui Grace, o copilă din grupul torţionar al prietenelor din copilărie, pentru a-şi găsi o identitate din care Cordelia e alungată, pentru a găsi un spirit protector, incert, golit de obscuritatea feminină. Şi peste toate acestea, bila ochi-de-pisică cu miezul albastru, forma particulară de a vedea lumea, Al Treilea Ochi sau poate globul magic, un reper prin lumea feminină viscerală, greoaie, devoratoare, acaparantă.

Ca şi în cartea lui Siri Hustvedt, descrierea tablourilor lui Elaine, ironia tonică a naratoarei, le dau o consistenţă care trece de schema naraţiunii, mai simplu spus, ies din carte, par atît de reale că regreţi că nu există într-o sală de expoziţii. Deşi începuse cu o promiţătoare pasiune pentru biologie (cunoaşterea pînă în cele mai mici amănunte a lumii vizibile), Elaine se orientează spre pictură poate tot ca reacţie împotriva lumii reale. Surprinzător însă, arta ei exprimă propriul real mai autentic, mai viu şi mai clar decît o disecţie. La limită, desenele detaliate cu sistemul digestiv al viermilor şi teoriile tatălui naratoarei despre omizi şi încălzirea globală nu sunt doar elemente picante, care să stîrnească zîmbetul sau să accentueze un contrast, ci detalii ale aceluiaşi tablou, ale Marelui Tablou văzut prin ochiul-de-pisică.

În fine, multele straturi ale romanului, continua pendulare între miturile copilăriei şi miturile adulţilor, luciditatea care face din carte şi o istorie a uzurii, a degradării fiinţei umane, a declinului nu pot fi umbrite de stîngăcia traducerii. Chiar dacă unele alegeri ale traducătorului apar nepotrivite, nefireşti, aceasta nu deturnează tonul general al cărţii, umorul amar şi seninătatea, autoironia. Ochi-de-pisică este un roman pe care îl recomand ferm, atît pentru siguranţa şi fineţea scriiturii lui Margaret Atwood, cît şi pentru lumea ficţională în sine, autonom văzută.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Nud cu insula

Titlu: Nud cu insulă
Autor: Alvaro Pombo
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Ileana Scipione
Numar pagini: 320
ISBN: 9789731430485

Dincolo de imaginea idilică pe care o serveşte la început despre o lume exclusiv feminină, romanul lui ílvaro Pombo poate fi citit ca o frumoasă demonstraţie a unui lucru pe care tot el îl afirmă: "Bărbaţii sunt mai simpli decît femeile, fiinţe mult mai complexe şi interesante. În plus, acestea au mai mult relief decît bărbaţii, atît în opera, cît şi în viaţa mea, unde există femei foarte curajoase, îndrăzneţe, amuzante şi fascinante." Enunţul, citat şi ca motto pentru prefaţa cărţii, simplifică prea mult chestiunea nerezolvată a comparaţiei dintre bărbaţi şi femei, în plus, cred că poate fi contrazis în diverse moduri, mai mult sau mai puţin elegante. Ceea ce contează însă este felul în care demonstraţia, cum spuneam, frumoasă, îşi înghite autorul şi îl contrazice.

Lumea pe care o imaginează ílvaro Pombo este una dominant feminină, o insulă izolată orgolios, în care nebunia şi frivolitatea sunt forme artistice, nuanţate de acreala de domnişoare bătrîne, gustul lor pentru lichior de anason şi delăsări perfect ordonate. Dintr-o asemenea atmosferă vine relatarea naratoarei, la început afectuoasă faţă de familia ei excentrică (a fi altfel decît ceilalţi e semn de nobleţe), mai apoi căutînd să se elibereze de un întreg repertoriu de minciuni şi trădări (nobleţea nu te scuteşte de deziluzii).

Crescînd într-o casă de femei - tipologii fine, pe care ílvaro Pombo le salvează de la a fi banale şi previzibile pentru că analiza sa, împreună cu analiza cititorului, sunt acoperite de povestirea lentă, atentă la detalii şi sensuri -, naratoarea s-a asociat, în mintea mea, altor figuri, literare sau nu, care vin dintr-o asemenea atmosferă. Întreaga lor apariţie este specială: dezinvoltă şi liberă, sau pasivă şi ambiguă, în fine, de un farmec care poate fi explicat, dar care nu le reduce stranietatea. De aceea femeile de pe insula La Marana, cu toată îngîmfarea lor şi cu toată lenea lor, tradusă în neimplicare, îţi plac fără drept de împotrivire, te cuceresc consecvent. Cele două figuri principale - Clara, mama naratoarei, şi Lucí­a, sora ei - sunt, o spune mătuşa Lucí­a într-unul din monologurile ei delirante, geniale, adică impertinente, invincibile, o nesuferită şi o nebună cu inima dură.

Deşi în centrul poveştii - spun poveste, fiindcă de acţiune nu se poate vorbi, ce se întîmplă e fie terminat, din amintirile mamei şi mătuşii, fie proiectat într-un viitor de care nici uneia din familia nu îi pasă - este insula, domeniul ostil celor din afară, guvernat de mîna fermă a lui Fraulein Hannah, romanul se referă vag la războiul civil din Spania, la începuturile nazismului, la un mood al anilor treizeci. Foarte posibil ca insula izolată să fie o metaforă care să redea mai clar fastul şi rafinamentul obositor al unei lumi aflate în pragul prăbuşirii.

De asemenea, toată insistenţa acestor femei de a fi altfel, de a fi deasupra celorlalţi ar putea să dea de gîndit: diferenţele excesive nu înseamnă altceva decît o altă uniformizare. Asta ar putea explica de ce o banală întîmplare creată de unul din "bărbaţii interşanjabili" (soţul de convenienţă al Clarei pleacă sau este alungat după naşterea naratoarei, iar apoi revine, este primit cu ostilitate şi pînă la urmă acceptat) ia proporţiile unei drame. Reapariţia tatălui care nu e tată pe de-a întregul dezechilibrează tabloul de familie perfectă, în loc să îl întregească. Rolul afectiv al tatălui este jucat mai curînd de veşnicul pretendent al mătuşii, Tom Bilffinger, pe nedrept părăsit într-un colţ de nefericita mătuşă, ca şi cum i-ar fi devenit inutil şi stînjenitor.

Pe lîngă un tablou de familie, sau, mai bine spus, o suprapunere de tablouri de familie, mult mai detaliate decît le-am schiţat, Nud cu insulă urmăreşte şi maturizarea tinerei naratoare. Poate că tema e veche de cînd s-a inventat romanul, însă ílvaro Pombo o valorifică aici cu suficientă discreţie, încît să nu fie o variaţiune de trecut cu vederea. Chiar dacă femeile acestei cărţi, amuzante şi inteligente, adorabile şi răutăcioase, nu sunt mai complexe decît personajele masculine, deşi le pun în umbră, asta nu înseamnă că demonstraţia lui Combo nu a dus la nici un rezultat: o scriere muzicală, elegantă şi neapărat cu o notă utopică, puţin incoerentă, ca monologurile unei mătuşi, iar dacă ar fi să o reduc la un singur cuvînt: fermecătoare.

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fratele lui Rousseau

0

Autor: Stephane Audeguy
Rating:
Editura: Nemira

Nu am mai dat demult 5 stele unei carti si trebuie sa recunosc ca duceam lipsa unui roman care sa ma impresioneze. L-am gasit cu surprindere intre copertile unei carti din colectia Babel, a unei edituri despre care stiam ca se "ocupa" mai mult cu un gen care nu este pe gustul meu.

Surprinderea a venit insa din cauza ca ma asteptam ca titlul sa fie un artificiu, un truc pentru a vinde un roman mediocru. Mi s-a parut prin urmare o idee proasta la inceput, in ciuda scurtei descrieri citite pe site-ul Nemira. Ce-i drept, sa afli ca vestitul Jean-Jaques Rousseau a avut un frate care a disparut in mod misterios, despre viata caruia se cunosc trei-patru informatii este intrigant si are, dupa parerea mea, efectul scontat de a te determina sa citesti. Te gandesti ca cine-stie-ce i s-a intamplat.

In realitate, Francois Rousseau putea sa nu aiba nici o legatura cu vestitul filosof. Faptul ca ii este frate a fost, asa cum crezusem la inceput, prilejul de a scrie romanul. De ce sa scrii un alt roman, care functioneaza ca un bildungsroman? Pai pentru ca, uite, omul asta a existat, nu stim nimic despre el, hai sa ii fabricam o viata.

Dar ce viata! Asadar, numele de Rousseau nu are nici un merit pentru succesul romanului. Stephane Audeguy construieste un personaj socant pe care il urmareste, prin prisma, culmea, a naratiunii la persoana intai, de-a lungul vietii. Il arata copilul-marioneta de pana la sapte ani, cand locul i-a fost luat de fratele nou-nascut, Jean-Jaques; apoi libertinul care si-a trait viata intr-o placere carnala continua, ocupandu-se cu mici inselatorii, pasionat de mecanica, adorator, in stilul pagan, al Naturii. Nu este socant faptul ca data de 14 iulie 1789 il gaseste intr-o celula din prea-goala-pentru-faima-ei Bastilie, si nici ca acolo este pus la curent cu opera marelui marchiz de Sade, care ii este "vecin".

Prin urmare, ce alta "reteta" de succes decat un roman cu tenta sexuala, atat de apreciat de cititorii contemporani? Presupunand ca ar fi doar atat, Fratele lui Rousseau nu cade in capcana romanelor de acest gen. Momentele in care se abordeaza acest aspect al vietii lui Francois sunt tratate in cateva paragrafe cel mult. Fraze socante, imagini pe masura, dar nu intinse pe pagini care par ca nu se mai termina.

Romanul insa isi primeste cele 5 stele si pentru ca este o lectie de istorie. Evenimentele din viata "fratelui" sunt incadrate perfect de acesta in perioda in care au loc, adica in secolul XVIII. Afli despre seceta din 1705 din tinutul Provence si ce a insemnat ea pentru economie, cum aveau loc executiile, despre Justitia Parisului de la jumatatea secolului, societatea de atunci, filosofii, liber-cugetatori, inventii si multe altele. Mai mult decat atat, eu una m-am repezit de multe ori la Wikipedia sa verific veridicitatea unor informatii.

Cinci stele, din nou, pentru ca Fratele lui Rousseau nu este doar povestea lui Francois Rousseau. Este si o culegere de povesti exact cat trebuie de amanuntite ale personajelor care i-au "marcat" viata in vreun fel, personaje la fel de "originale" ca si el.

Neajunsuri, poate ar fi cateva, dar nu mi le amintesc acum. Nu stiu despre voi, dar eu una ma duc sa il cunosc pe autor la Gaudeamus. Am inteles ca este prezent acolo vineri si nu as vrea sa ratez ocazia. Se pare ca am inteles gresit. Nu vine la Gaudeamus. Poate la anul.

Mai multe detalii despre carte aici.

Scrisa de Raluca Alexe

***post sponsorizat

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!