bookblog.ro

Ochi-de-pisică

Scris de • 12 February 2008 • in categoria

0Autor: Margaret Atwood
Rating: Margaret Atwood - Ochi-de-pisică rating - recenzii carti
Editura: Leda

Margaret Atwood - Ochi-de-pisică - recenzie carti"Dincolo de toate chestiile astea, normal că am şi eu o viaţă reală. Uneori mi-e greu să cred în ea, fiindcă nu mi se pare stilul de viaţă pe care să reuşesc să îl perpetuez, sau pe care să îl merit. Sentimentul acesta se îngemănează cu o altă credinţă de-a mea: că toţi cei de vîrsta mea sunt adulţi, în timp ce eu doar m-am deghizat într-unul." (pagina 39)

De aici consider că începe retrospectiva care o are în centru pe Elaine Risley, pictoriţă, privirea în trecut pe verticală, indusă abil de motivul unei expoziţii finale, adică o confirmare a statutului de artist venerabil, a reputaţiei artistice. Aceasta e una din sclipitoarele ironii ale cărţii, atît timp cît Elaine, mereu confuză cu privire la rolurile sociale care i se impun, în acelaşi timp revoltată de cît de strîmte sunt aceste roluri, refuză subtil şi încăpăţînat orice etichetă, orice fixare între ceilalţi; mă gîndesc la artista venerabilă, aşa cum apare ea în Cat"™s Eye, ca la o fiinţă fragilizată de lupta pentru individualitate, pentru nevoia de a fi altfel, ca la o persoană copleşită totuşi de un conformism pe care nu l-a simţit insinuîndu-se decît prea tîrziu, atunci cînd dorinţa de a se face plăcută le surclasează pe celelalte. Pentru că în roman se discută mult despre arta vizuală, despre imagine şi pictură, trebuie să o vezi pe Elaine, o bătrînă în trening albastru spălăcit, o bătrînă cu sclipirea subversivă în ochi, pe care am clasa-o imediat ca "ţicnită" sau "excentrică"; şi mă gîndesc, fără a fi prea departe de adevăr, la Margaret Atwood însăşi.

Biografia aceasta inventată nu curge cronologic, ci inghite cronologia aducînd în prezentul povestirii fapte şi personaje din trecutul naratoarei, împreună cu gînduri, planuri care aparţin viitorului acelor personaje, în plus, acelaşi prezent cuprinde posibilităţi, fantasme, lucruri care nu se întîmplă. Pe lîngă faptul că tonul ironic, complice face ca lectură să fie captivantă, Ochi-de-pisică tentează cu întrebări mari, probleme inevitabile într-un Bildungsroman, de fapt, problemele ale căror rezolvări nu se găsesc nicăieri, în nici o carte de reţete.

Cît de mare e distanţa între ceea ce eşti şi ceea ce ai visat să fii? Dar între ceea ce eşti şi ce au visat alţii că vei fi? este una dintre ele, te gîndeşti poate de zeci de ori la ea şi nici un răspuns nu e mulţumitor, ci numai ameninţat de spectrul lui "ar fi putut fi mai...". Viaţa reală despre care scrie Elaine, nesigură de realitatea ei, de autenticitatea ei, începe în Toronto, cu părinţi excentrici şi un frate, Stephen, care colecţionează stele şi susţine că timpul nu este o linie, iar prima traumă e legată de "intrarea in rîndul lumii". A avea prietene la 8-9 ani este o obligaţie, a respecta ritualuri şi experimenta temeri nebuloase- de asemenea. Aici apare Cordelia, prietena-despot, cameleonicul altera-ego sau antagonista sau ceea care ar fi dorit Elaine să fie: că nu se poate alege dintre aceşti termen e un semn al complexităţii relaţiei dintre cele două femei; un raport de putere existent atît în copilărie, cînd micile cruzimi ale Cordeliei sunt la fel de imprevizibile şi devastatoare ca fenomenele naturale, dar la fel de viu şi de strîns şi în absenţa Cordeliei, la mult timp după ce Cordelia îşi pierde tendinţa de a exista şi chiar după ce Elaine se eliberează simbolic de ea (Eşti moartă, Cordelia, îşi spune Elaine către final). Poate că, la un nivel, Elaine şi Cordelia nu sunt două persoane diferite, ci una cu două feţe, o construcţie duală indestructibilă.

Se susţine că Margaret Atwood provoacă, în Ochi-de-pisică, atît feminismul, cît şi viziunile conformiste despre artă, pentru că accentuează lipsa de egalitate în relaţiile dintre femei, pentru că nu neagă şi nu trece sub tăcere răutăţile gratuite dintre acestea, răzbunările şi înspăimîntările, slăbiciunile, sclifoseala şi snobismul; pe de cealaltă parte, picturile lui Elaine sunt mijloc pentru exorcizare, pentru a se elibera de personaje fantomatice, precum mama lui Grace, o copilă din grupul torţionar al prietenelor din copilărie, pentru a-şi găsi o identitate din care Cordelia e alungată, pentru a găsi un spirit protector, incert, golit de obscuritatea feminină. Şi peste toate acestea, bila ochi-de-pisică cu miezul albastru, forma particulară de a vedea lumea, Al Treilea Ochi sau poate globul magic, un reper prin lumea feminină viscerală, greoaie, devoratoare, acaparantă.

Ca şi în cartea lui Siri Hustvedt, descrierea tablourilor lui Elaine, ironia tonică a naratoarei, le dau o consistenţă care trece de schema naraţiunii, mai simplu spus, ies din carte, par atît de reale că regreţi că nu există într-o sală de expoziţii. Deşi începuse cu o promiţătoare pasiune pentru biologie (cunoaşterea pînă în cele mai mici amănunte a lumii vizibile), Elaine se orientează spre pictură poate tot ca reacţie împotriva lumii reale. Surprinzător însă, arta ei exprimă propriul real mai autentic, mai viu şi mai clar decît o disecţie. La limită, desenele detaliate cu sistemul digestiv al viermilor şi teoriile tatălui naratoarei despre omizi şi încălzirea globală nu sunt doar elemente picante, care să stîrnească zîmbetul sau să accentueze un contrast, ci detalii ale aceluiaşi tablou, ale Marelui Tablou văzut prin ochiul-de-pisică.

În fine, multele straturi ale romanului, continua pendulare între miturile copilăriei şi miturile adulţilor, luciditatea care face din carte şi o istorie a uzurii, a degradării fiinţei umane, a declinului nu pot fi umbrite de stîngăcia traducerii. Chiar dacă unele alegeri ale traducătorului apar nepotrivite, nefireşti, aceasta nu deturnează tonul general al cărţii, umorul amar şi seninătatea, autoironia. Ochi-de-pisică este un roman pe care îl recomand ferm, atît pentru siguranţa şi fineţea scriiturii lui Margaret Atwood, cît şi pentru lumea ficţională în sine, autonom văzută.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Cristina spune:

    Pe siteul de la The Guradian se cer recomandari din literatura romana:

    http://blogs.guardian.co.uk/books/2008/02/join_the_world_literature_tour_5.html

    raspunde

  2. cristian sirb spune:

    “Cît de mare e distanţa între ceea ce eşti şi ceea ce ai visat să fii? Dar între ceea ce eşti şi ce au visat alţii că vei fi?”

    E mai supărătoare distanţa obţinută prin rezolvarea celei de a doua întrebări. Cu prima mă împac mai lesne.

    Mihaela, am hotărât: la recenziile tale nu pot fi postate decât comentarii parodice ori, vezi mai sus pe cristina, offtopic.
    Sunt copleşitor de exhaustive. Şi mie îmi creşte secreţia biliară citindu-le. De ciudă. :)

    raspunde

  3. Dar eu sper că nu sunt exhaustive! Altfel, ar sufoca romanul în loc să îl recomande; şi s-ar depărta de scopul lor.
    Dintre comentarii parodice şi offtopic(e), nu ştiu ce-aş alege, nu mai am altă variantă? :)

    raspunde

  4. Pingback: Oryx şi Crake

  5. Cristina spune:

    “Biografia aceasta inventată nu curge cronologic, ci inghite cronologia aducînd în prezentul povestirii fapte şi personaje din trecutul naratoarei[…]”. Mi-a placut formularea, am inteles ca e vorba de tehnica flashback-ului, dar ideea aproape vizuala, vie ca timpul sa fie inghitit de amintiri e cuceritoare. Un prieten bun mi-a recomandat aceasta carte, laudandu-mi-o ori de cate ori avea ocazia, dar recenzia ta m-a convins. Pare ca M. Atwood construieste un personaj multifatetat, indelung slefuit si deosebit de sensibil. Sunt curioasa cum sfarseste un asemenea spirit rebel, va ajunge in lupta sa cu lumea complet singura, va fi singuratatea o alternativa a individualitatii? Voi afla raspunsurile in curand pentru ca m-ai facut tare curioasa si ca atare, voi citi si cartea… Felicitari pentru recenzie, in ciuda raspunsului meu tardiv (recenzia fiind publicata in 2008).

    raspunde

  6. Mihaela spune:

    Deocamdata citesc “Asasinul orb”. A mers mai greu la inceput, nu stiu de ce (oare din cauza planurilor paralele?), insa recunosc ca sunt curioasa ce se va intampla cu Laura. In viitor o voi cumpara si pe “Ochi de pisica”.Cum sunt cele doua carti comparativ?
    Multumesc.

    raspunde

  7. delia spune:

    Ochi de pisica este mai buna!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Mostenirea Katherine Webb

Copyright ©2011 Bookblog.ro