0
Autor: William Golding
Rating:
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Dana Covăceanu
156 pagini
ISBN: 978-1-60257-185-3

Ce mai, amazingul nu înseamnă pentru toţi acelaşi lucru!

Internetul este un mediu de întreţinut iluzii pe care viaţa reală adesea nu le permite. Cauza - aparent sunt atâtea oferte în această realitate încât ar trebui teoretic să nu alegem doi acelaşi lucru. Șuvoi de cărţi, şuvoi de melodii, şuvoi de excursii. Ce-mi smulge mie semne exclamative şi icnete entuziaste, altuia i se par fie accente dubioase, fie chiar un bun motiv de ură. Și o indiferenţă groasă sticleşte în ochii atâtora încât mă înspăimînt. Oare cui să vorbesc eu de cărţi din moment ce în viaţa reală nu întâlnesc decât priviri opace, din alte universuri decât al meu. Bun, asta mi se întâmplă mie.

Hai să privim şi invers!

Ce mă interesează pe mine? Și am ajuns la faza în care declar, încă şi mândru, că nu mă uit cu lunile la tv. Ok, atitudinea e de înţeles, dar asta înseamnă că eu ignor munca a mii de oameni şi a vorbi de rău aşa, în general, televiziunea e o afirmaţie imprudentă şi în necunoştiinţă de cauză. Eu, consacrat universului meu, nu mai am timp de auzit admiraţiile din universul altora. Pe cine interesează de fapt câţi km de sârmă se află într-un pod şi să mai şi exclame amazing! De ce oare oamenii îşi încarcă memoria cu atâtea recorduri? Animalul cel mai mare, omul care aleargă pe 100 de metri cel mai repede şi care e diferit de cel care aleargă 200 de metri sau de acela care fuge o milă. Recorduri şi admiraţii de week-end. Bun, e ca şi cum aş cere puţină atenţie atunci când eu am ignorat anterior nenumăratele cereri de atenţie.

Aşa s-ar părea, fiecare cu universul său şi basta.

Lingvistica pare să aibă dreptate. Nu există decât iluzorii punţi de comunicare între oameni. Dar aşa să fie? Nu cumva prin alegere ne menţinem într-o anumită matcă de preocupări! De pildă să consum mai mult literatură, mai degrabă de ordin ideatic, modernă mai mult decât clasică, psihologică într-o măsură mai mare decât de acţiune, etc. Universul nostru nu cumva aglutinează toate acele părţi din universul altora care ne-au stârnit interesul sau ne-au ajutat la crearea propriei identităţi. Avea oare dreptate Platon când lua în serios afirmaţia sofistului Protagoras că într-o oarecare măsură toţi ceilalţi sunt învăţătorii noştri? Preluăm frânturi, dar nu obsesii, nu fel de a înţelege lumea, nu orizont de aşteptări. Cel mult, vedem universul celorlalţi aşa cum este, nu şi potenţele sale, mult mai de nebănuit decât realizările concrete. Uite, de pildă în relaţia cu un profesor elevul silitor, dar dezinteresat poate învăţa lecţia pe dinafară, eventual citi suplimentar ceva critică ori să se facă niscaiva comparaţii interesante. Totuşi numai un copil fascinat de aceeaşi disciplină ca profesorul, care citeşte fără să i se spună lucruri legate de acest domeniu, care se simte comod în week-end făcând ceva în acel domeniu, numai acela îl poaste cumva înţelege pe profesor. Lecţiile sunt doar urme ale universului său, nu esenţe.

Dar eu comunic esenţe?

Sunt posibile asemenea comunicări? Poate de-aş găsi în viaţa reală oameni cu universuri asemănătoare... Cumva merg pe premisa că nu găsesc... Și mi-e teamă că n-am întâlnit decât oameni care merg pe aceeaşi premisă. De la atâtea rezervă ajungem găuri negre de informaţie. Sugem tot ce putem din alte universuri şi nu mai dăm nimic înapoi. Ochii aceia indiferenţi aşteaptă o nouă pradă. Un spectacol care să le arate că de pildă cartea pe care o citesc e mai mult decât orice altă tentaţie a realităţii. Aş putea s-o rup în faţa lor. Poate aş dezmetici unele priviri care s-ar înfiora de faptul că, nu-i aşa, sunt rupţi câţiva Ron. Ori s-ar interesa de carte. Oare merita această pedeapsă? Știu şi eu, nu mai mult decât condamnarea la moarte din ochii lor indiferenţi, din atitudinea cu care plasează o carte în bibliotecă şi o lasă să putrezească pentru mulţi ani necitită.

Am să vorbesc în gol

către oamenii fără chip şi fără nume ai internetului despre ultima carte a lui William Golding. Scriitorul acela care a scris Împăratul muştelor şi unul dintre premianţii Nobel pentru literatură. Vorbesc adică indirect de nişte efecte. Un film care a speriat ceva lume prin problemele sale de socializare, dar şi despre o pradă consistentă financiar, cam un milion jumătate de euro. Prin urmare acest roman a fost scris de un om bogat, bătrân, celebru. A avea, a gândi, a fi - toate aceste trei atribute se pot găsi în persoana Goldingului nostru.

Aceste aşteptări ar trebui să genereze o carte pe măsură,

cu cele trei puncte de interes cumva precizate, cu fertile direcţii de acţiune pentru cei interesaţi de una dintre cele trei atribute. Adică, domnul Ban, doamna Celebritate, ruşinoasa Înţelepciune. Ar trebui să... Literatura râde de acest verb. Literatura nu trebuie să facă nimic. Poate fi privită şi ca arta plastică modernă, dincolo de acţiune, doar aşa, ca un şir de cuvinte care joacă o horă nestăvilită prin toate registrele limbii.

Naratorul cumva coincide cu autorul.

Este vorba de o Pythie bătrână, aflată aproape de punctul terminus, celebră, cu o viaţă plină de succese profetice şi cu o avere demnă de invidiat, dar din care nu poate consuma mai nimic. Tonul ei este unul melancolic, chiar aş zice elegiac şi, bineînţeles, plin de regrete pentru universul său pierdut. De aceea o parte cam prea consistentă a cărţii este dedicată evocării unei copilării cu intensităţi mult mai semnificative în amintire. Da, şi mie îmi pare neclar ce zic. Orice lucru tulbure în comunicarea mea face să-mi pierd din anonimii internauţi. E mereu problema prezentului. Pentru copii acesta e plin de nenumărate forme de viitor. Pentru bătrâni, trecuturile sunt sărurile şi coloanele de fum ale prezentului.

Un scriitor bătrân, un narator bătrân, o evocare incredibilă a Pythiei copil. Mi-amintesc acum cât de dură sună constatarea unui nepot către bunicul său: Ai fost şi tu cândva copil!!! Ai putut fi aşa ceva!!! Și chiar de i se arată poze, ceva în mintea nepotului refuză să creadă o asemenea posibilitate. Cum să fi fost copil bătrânul acesta din faţa noastră. Copilul nu are în vedere în niciunul dintre formele sale de viitor aspectul de bătrân. El se vede mereu un om plin de succes, un adult important şi mai ales frumos şi tânăr.

Cred că există o regulă în teoria literară

care spune că acţiunea într-un roman psihologic tinde către zero. Romanul are trei spaţii de mişcare - ferma copilăriei viitoarei Pythii, Delosul, locul oracolului şi Atena. Eroina ne va descrie două călătorii între aceste trei locuri. Cam puţin pentru noi, oamenii obişnuiţi cu tv-ul unde în 2 minute se întâmplă 100 de călătorii, au loc trei asasinate, patru profeţii şi, eventual, începe şi se sfârşeşte un război. Noi, oamenii clipului, cu interese de o secundă pentru o anumită realitate, s-ar putea să nu ne simţim atraşi de o carte cu atât de puţine mişcări.

Și atunci cu ce ne momeşte autorul?

Păi cu istorie, de bună seamă. Senzaţia asta de năvală de informaţii ne-o generează prin viziunea istorică care se mişcă între prim-planuri şi vederi generale. Da, într-un mod ciudat viziunea istorică este asemenea unei emisiuni tv. Se joacă, îmi pare, cu imponderabilele mişcări ale ochiului şi ale gândului. Copleşeşte prin informaţii ca să nu ne fugă gândul la milioanele de alte realităţi. De care istorie vorbeşte prin urmare autorul: întâi de una care localizează perioada în care se află acea civilizaţie greacă. Undeva în jurul anilor `60 înainte de Hristos, pe vremea când Cezar urma să devină primul împărat roman. De aici apare prilejul reflecţiilor asupra formelor de rezistenţă ale celor două civilizaţii, să fie subliniate formele de dispreţ reciproc - de pildă romanii îi criticau pe greci că sunt neuniţi şi de aceea uşor de cucerit, în timp ce grecii aveau grijă să sublinieze incultura romană şi inapetitul lor pentru filosofie şi gândire. Foarte de departe, cred eu, este de fapt o reflecţie asupra a două tipuri de oameni - militarul şi învăţatul.

De altfel, avem un guru

într-o carte ce reduce totul la înţelegerea unui personaj. Este marele Preot al Templului din Delfi care se dovedeşte în particular ateu şi fabricant de vorbe cu două înţelesuri pe care le dă drept oracole transmise de zeul Apollo. Este măreţ prin teatralitate, este un foarte bun actor şi un poet nu rău care se exprimă în distihuri sau în poeme într-un vers. Profeţia întâlneşte poezia prin bogăţia de semnificaţii a mesajului. Aşa o va educa pe viitoarea Pythie să gândească în alexandrini, să aibă un limbaj dublu, în care conotativul să aibă cea mai mare putere. Să ne gândim la acel laconic Cunoaşte-te pe tine însuţi, de mare preţ mai ales în aria sa conotativă.

Cartea asta are istorie, puţină acţiune, un captivant stil de a povesti. Generat poate de efectul narării la persoana întâi, poate de abilitatea cu care autorul zugrăveşte o mulţime de scene în două, trei fraze. Nu insistă, nu e pisălog, nu vorbeşte în dodii sau nu stilizează fără necesitate. E laconic, evocă exact atât cât trebuie. Să dau un exemplu. În copilărie Pythia a refuzat nişte peşti din iazul pe care-l avea în curte şi care fuseseră prăjiţi înainte. A cerut sclavului bucătar să-i arunce înapoi în iaz. Mai târziu s-a dus să-i vadă cum pluteau morţi pe apă. Dar, în chip ciudat, peştii aceia prăjiţi păreau că reînviaseră şi se pierduseră printre cei mulţi din iaz. Probabil că bucătarul îi dosise pe undeva, dar lumea acelei ferme avea nevoie de o minune, aşa că mulţi au preferat să creadă că Pythia fusese cea care înviase peştii.

O interesantă reflecţie despre sclavie şi libertate.

Care ar fi diferenţa dintre cele două? Unii sunt sclavi de bunăvoie, alţii forţaţi de împrejurări. A fi liber nu înseamnă decât a face uneori ceea ce-ţi place, dar oriunde privim, de fapt lanţurile sună. Este privirea omului obsedat de singurătate, de comunism, de o manie în general. De omul pentru care nu există decât absurdul care reduce totul la universul său. A spune că nu există decât sclavi sau doar oameni liberi înseamnă a suprima într-un mod reducţionist alte posibilităţi de gândire. A fi orb la sticlirile de indiferenţă ale celorlalţi. În "Dublu Limbaj" este vorba de libertatea sau sclavia unei fete, apoi a unei preotese, apoi a unui grec, a unui roman. De libertatea şi sclavia unui oraş în raport cu o supraentitate de tipul conceptului de ţară sau imperiu. Abia prin cucerirea romană grecii încep să se gândească la o unificare într-un Hellas comun. Mă gândesc că sentimentul de apartenenţă la o supraunitate este generat mereu de prezenţa duşmanului. Și când acesta nu există, trebuie inventat de conducători. Altfel, dispreţul reciproc dintre diferiţi mafioţi locali, duce rapid la disoluţie. Blocul de voinţă se vede iute nisip luat de vânt. Adevărata cucerire a duşmanului se face prin indiferenţă, nu prin forţă. Un univers devine predominant atunci când pare că liniile sale de forţă ar fi constitutive pentru oricare alt orizont particular. Ulterior se vede că nu-i aşa şi prăbuşirea a e atât de dură încât viaţa devine de nesuportat. Asta îmi pare că spune cartea...

Scris de Gabriel Mirea