Titlu: Viața ca un film
Autor: Valérie Perrin
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Andreea Năstase
Numar pagini: 640
ISBN: 978-630-342-587-0

Valérie Perrin ne invită - din nouuu, pentru că a găsit „rețeta câștigătoare” - într-un roman-frescă în care scrie pe mozaicul unor vieți ce se intersectează, a unor povești ce se întind peste decenii și, evident, ajung să se întrepătrundă într-un mod aparte, extrem de emoționant.

Viața ca un film este un roman viu, un roman cu o poveste sentimentală, reală, o bucată de viață, cu personaje ale căror trăiri și drame ies la lumină pe măsură ce dai paginile. Într-un fel, e o carte care se trăiește mai mult decât se citește, o poveste în care fiecare detaliu este important, în care fiecare tăcere ajunge să spună extrem, extrem de multe.

Cu o scriitură care păstrează acea „melancolie” care i-a devenit semnătură, Valérie Perrin scrie un (alt) roman amplu și profund uman despre memorie, familie, absență și supraviețuire. Deși are 640 de pagini, credeți-mă când vă spun că nici nu am simțit cum am zburat prin acestea...

Totul începe cu un telefon - simplu, banal, dar care va da toootul peste cap. Agnès, scenaristă și regizoare, primește vestea că mătușa ei, Colette, a murit. Până aici, nimic neobișnuit, dacă nu ar fi faptul că... Colette deja murise, cu trei ani în urmă. O situație destul de bizară, dar care va deschide poarta către o poveste în care moartea nu pică precum o sentință, ci poate deschide ușa către tot felul de mistere îngropate sub zeci de ani de tăcere.

Astfel, Agnès se vede nevoită să revină în orașul natal, Guegnon. Acolo, într-un decor aparent banal, va începe o căutare care e, în același timp, anchetă și introspecție, găsindu-se involuntar în postura în care reconstruiește istoria propriei sale mătuși, neștiind că, de fapt, va ajunge să își înțeleagă mult mai bine propria viață.

Colette este „miezul” incandescent al acestei povești. Evident, avem și aici artificiul cu planurile temporare. Colette este genul acela de personaj de care nu ai cum să nu te atașezi. Deși este o prezență parcă marginală în propria-i viață, genul de femeie care nu vorbește mult dar, paradoxal, spune extrem de multe prin tăcerile ei, încetul cu încetul, pe măsură ce paginile curg, își dezvăluie forța interioară colosală, complexitatea și, în cele din urmă, tragismul profund.

Colette este acel personaj pe care viața nu l-a răsfățat, ba dimpotrivă, dar care a învățat totuși să-și facă un loc în lume, cu pași mici și siguri, renunțând la lucruri pe care nu le va recunoaște niciodată ca fiind sacrificii. Dragostea ei pentru fratele Jean, un copil-minune al pianului, urmărește poate unul dintre cele mai dureroase fire narative: o relație toxică, în care iubirea devine un jug la care tragi și tragi și tragi fără a înainta...

Structura romanului este amplă și stratificată, dar, repet, deși romanul are 640 de pagini, eu unul nici nu am simțit cum au trecut. Trecem de la prezent, unde o avem pe Agnès - femei matură, desăvârșită, dar frântă înăuntru -, la copilăria ei, la tinerețea lui Jane, la fragmente din trecut povestite prin scrisori, înregistrate pe casete, scenarii de film. Într-adevăr, poți simți într-un fel că lipsește „acțiunea”, că „înaintezi încet”, prin foooarte multe detalii, dar toate acestea dau o densitate emoțională aparte cărții.

De fapt, Viața ca un film e un „roman de stare” - îți face bine doar citindu-l, fără să ai nevoie de acțiune sau de nu știu ce întorsături de situație. Avem foarte multe personaje secundare, dar fiecare este tratat special: are o poveste, poartă o vină, poartă o rană. Și toate converg într-o rețea de legături fine, încât ajungi să te simți prins într-un labirint; unul din care nu vrei să evadezi până nu îi guști miezul, până nu găsești adevărul, sensul...

Povestea își consolidează componenta emoțională pe o serie de teme profunde, universale: memoria și uitarea, dorința de a afla adevărul și frica de ce ar putea dezvălui, însă, acesta, identitatea și pierderea, iubirea și trădarea. Este, în esență, un roman despre ceea ce lăsăm nespus și despre cât de tare ne poate modela tăcerea celuilalt.

Însă, cartea vorbește și despre artă și despre puterea acesteia: Agnès, regizoarea care transformă durerea în artă, care adună fragmentele vieții în povești spuse altora, poate tocmai pentru că propria viață a fost una dureroasă, dificil de înțeles. Într-un fel, ea își reconstruiește „identitatea” prin ochii altora, prin reconstituiri videografice, prin ficțiune. Există în scriitura lui Valérie Perrin o anumită melancolie care, pe mine unul, mă vrăjește. Chiar și în pasaje foarte dureroase, ea păstrează o anumită blândețe a tonului, ceva care se simte imediat uman. Nu forțează dramatismul, ci îl lasă să se construiască de la sine, încetul cu încetul.

Structura romanului poate părea, la un moment dat, greoaie: multiple fire narative, episoade care se încolăcesc uneori prea strâns. Însă, dincolo de acestea, forța emoțională a cărții este una autentică. Valérie Perrin știe cum să reitereze în cuvinte acele dureri mici care, adunate laolaltă, se transformă în ceva mare, ceva care ne-ar putea defini. Știe să redea cu finețe absurdul existenței - de ce Colette „ a murit de două ori”? De ce uneori o viață întreagă pare să se construiască în jurul unui singur secret? De ce un adevăr poate avea repercursiuni atât de pronunțate?

Nu este un roman care se desfășoară într-un crescendo alert, ci mai degrabă într-o simfonie de pasaje lente, profunde, cărora cititorul trebuie să le acorde atenție, pe care cititorul trebuie să le simtă. Răsplata vine, chiar vine, nu printr-un deznodământ spectaculos, wow, ci prin înțelegerea înțeleaptă a ceea ce înseamnă să iubești, să pierzi. A ceea ce înseamnă să rămâi sau, atunci când este cazul, să pleci... O carte pe care o recomand cu mare drag!

Text scris de Andrei Cioată.