Scris de Raluca Elgyar • 28 May 2021 • in categoria Lit. contemporana
Jurnalul unei iubiri pierdute este o carte emoționantă și sinceră despre Doliu, în stilul minunat și inconfundabil al lui Eric-Emmanuel Schmitt. Autorul își pierde mama, iar toți prietenii îi spun că Doliul durează doi ani. Doi ani de căutări, de regrete, de disperare, de întâmplări surprinzătoare și rutină – o călătorie de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit și de a accepta viața în integralitatea ei.
„O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoțit de la distanță; dar îmi dau seama că în adâncul adultului supraviețuia un băiețel care credea că mama lui e atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe și asupra Doamnei cu coasa. Mama? O să omoare ea moartea. Băiețelul acela astăzi s-a stins. Odată cu ea.” Din acest punct începe scriitorul călătoria despre viață, durere și acceptare.
Evocă trecutul fericit alături de mama sa, relația dificilă cu tatăl și propriul drum către maturizare și înțelegere. Ca fundal al poveștii… dragostea extraordinară, complexă și durabilă dintre mamă și fiu. Iar această dragoste este substanța tuturor călătoriilor noastre prin viață.
Cartea este o bijuterie de înțelepciune și sinceritate. Mărturisesc că îmi este greu să scriu despre ea, așa cum te uiți la un peisaj perfect, desenat de o mână divină și încerci să îl descrii, conștient fiind că orice ai spune e puțin, incomplet și banal. De aceea, voi lăsa vocea scriitorului să se audă în acest text mai mult decât aș face-o în cazul altor cărți:
„Adevărata înțelepciune nu înseamnă să ai certitudini, ci să te obișnuiești cu incertitudinea.”
„Te gândești mai puțin la moarte atunci când te lupți concret pentru viață. În acest moment, nu înmulțesc reflecțiile filozofice despre precaritatea existenței, insuportabila condiție umană, absurditatea destinului nostru. Nu îmi pun întrebări legate de viață, o vreau. (...) Viață, numai viață ! Aș pocni orice individ care, blazat, dandy, luându-și poze artificiale, ar disprețui-o. Din fericire, Cioran și alți abstracționiști de teapa lui, cei care cultivă lamentația narcisistă, nu trec prin Salonul Cărții, altfel aș fi sărit la bătaie alimentând presa de scandal.”
French-Belgian writer Eric-Emmanuel Schmitt poses during a photo session in Paris on November 03, 2017. (Photo by JOEL SAGET / AFP)
„Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit. Făcând acestea, ratezi prezentul, singurul care există, căzând în două capcane, cea a viitorului care nu există și cea a trecutului care nu mai există. Cât timp pierdut ! Sau, mai degrabă: cât prezent pierdut !”
Poate că lecția cea mai frumoasă pe care Eric-Emmanuel Schmitt ne-o transmite în această carte este aceea cuprinsă, încă o dată, în cuvintele mamei sale: „Ce e de făcut ? Treci întotdeauna de partea vieții, zicea mama.” Acesta este răspunsul la majoritatea întrebărilor pe care ni le punem...
Stilul narativ inconfundabil al lui Eric-Emmanuel Schmitt, plin de înțelepciune, sinceritate și emoție pură.
O carte despre Doliu, despre iubire, acceptare și fericire. O lectură pentru suflet și minte.
Copyright ©2011 Bookblog.ro