Titlu: Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai
Autor: Tomie Yamazaki
Rating:
Editura: Alice Books
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Iolanda Prodan
Numar pagini: 263
ISBN: 978-630-6676-41-5

Există o fascinație eternă pentru omul din spatele scriitorilor, artiștilor, gânditorilor care au influențat cursul lumii într-o formă sau alta. La început de secol XX, Virginia Woolf dedică eseuri întregi artei biografice, cu lupta sa - fără răspunsuri facile - între fapt și ficțiune, concluzionând că este aproape imposibil să înțelegi cine, de ce, cum a ajuns să fie acel om scriitor sau acel scriitor un anume fel de om. Noroc cu așa-zisa literatură intimistă, precum Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai, pentru a intra, ușor voyeuristic, în spațiul personal al unui scriitor - bineînțeles, tot mediat, de data aceasta nu de biograf, ci de femeia care i-a fost amantă, cu care a trăit și lucrat, mai mult sau mai puțin în secret.

"S-a întâmplat ceva? îl întreb. V-ați speriat?

Nu, dar citind Amurg m-am înfuriat din senin. Așa nu se mai poate. Trebuie să scriu ceva mai bun pentru generațiile viitoare. Dacă nu aș avea sănătatea șubredă… Nici nu știi ce minuni face sănătatea pentru scris, îmi spune în timp ce îl ajut să se îmbrace. Aș da orice să mă însănătoșesc.

/

La anul voi împlini 30 de ani. Am trecut prin catastrofa războiului, viața mi-a dat felurile greutăți prin care mi-am format propria mentalitate de femeie încercată de soară, cu dorința de a-mi trăi propria viață cu maturitate, ca o femeie adultă. De aceea am hotărât să accept această relație cu Tsushima-sama. 

Nu simt nevoia să fiu strigată ca alte femei “doamna cutare”, să am un nume cu care să ies în lume. Vreau să mor iubită de bărbatul de la care am învățat ce înseamnă viața de artist, lăsând în urma mea ceva la fel de frumos ca tot ce are acest bărbat."

Jurnalul lui Tomie Yamazaki surprinde pasiunea, gelozia, tristețea, disperarea, grandomania (lista continuă, dar mă opresc aici) de care dau dovadă atât cei doi în relația lor ilicită, cât și artiștii din grupul lor, avându-l, bineînțeles, în centru pe Osamu Dazai (pseudonimul lui Shūji Tsushima). Povestea e scurtă și cât se poate de intensă - Tomie documentează anul dinaintea sinuciderii celor doi, împreună, oferindu-ne nu numai trăirile sale pe tot parcursul acestui timp, dar și contextul în care trebuie (poate fi) citit acest jurnal (societatea japoneză a vremii, condiția scriitorului, condiția femeii, etc.).

Pentru mine a fost o lectură revelatoare, nu doar pentru că am aceeași fascinație ca a Virginiei Woolf în ceea ce privește “cum se creează un scriitor”, dar și pentru că este o mărturie a lumii interioare a unei femei japoneze trăind în anii ‘40, cu toate atributele societății care o acceptă și respinge în egală măsură.

Dacă vă plac jurnalele, autobiografiile și, în general, mărturiile artiștilor, vă recomand să o citiți. Deși finalul este tragic, modul în care Tomie Yamazaki trece cu ușurință de la poveștile ultimelor seri sociale între scriitori la frânturi de dialog intim între îndrăgostiți, de la observații despre ce înseamnă să creezi la gânduri filosofice despre ce înseamnă să fii femeie, nu are cum să nu te afunde în povestea lor sau, măcar, în povestea vremurilor. 

Cu o scriitură puternică și asumată, Tomie Yamazaki a reușit să mă facă să mă gândesc îndelung la condiția celor doi și să vreau să citesc și mai mult Dazai.  

Text scris de Alice Teodorescu.