,,Tatăl meu se formase într-o școală nord-americană pragmatică (Universitatea din Minnesota), nu îl citise niciodată pe Marx şi îl confunda pe Hegel cu Engels.(…) La sfârşitul vieţii, ajunsese să spună că ideologia lui era un hibrid: creştin ca religie, datorită chipului amabil al lui Iisus şi evidentei sale înclinaţii pentru cei neajutoraţi, marxist în economie pentru că detesta exploatarea economică şi abuzurile infame ale capitaliştilor şi liberal în politică, pentru că nu suporta lipsa libertăţii şi dictaturile, nici măcar dictatura proletariatului. ’’ (p. 55)
Cumpără titlul în engleză
Zicala biblică care afirmă că ,,Părinţii mănâncă agurida şi copiilor li se strepezesc dinţii.’’ nu se potriveşte relaţiei autorului columbian Héctor Abad Faciolince cu propriul tată. Iar asta se întâmplă chiar şi atunci când, ameninţat de acţiunile reformatoare ale tatălui său care a sfârşit asasinat, fiul trebuie să fugă în Europa la adăpost. Existenţa de fugar la care a fost sortit nu îl determină să îşi repudieze genitorul.
A scrie o carte pentru a-şi înţelege tatăl, iată motivaţia acestui volum care din start se raportează altfel la paternitate decât celebra Scrisoare către tata a lui Kafka. Parcurgem romanul unei deveniri şi sesizăm calea de urmat a unui băiat care trăia în casă cu zece femei şi care se simţea ameninţat de matriarhatul intrinsec al acelei familii mult prea estrogenice. Din acest motiv se aliază fără rezerve tatălui său jovial şi progresist care devenea în ochii celui mic: ,,solitarul cavaler nocturn care, cu răbdarea unui profesor şi iubirea unui tată îmi lămurea totul cu lumina inteligenţei lui.’’ (p.84)
Interesantele relaţii dintr-o familie de intelectuali columbieni de acum câteva decenii sunt redate fără emfază, cu luciditate şi cu empatie, ceea ce l-a entuziasmat pe însuşi Mario Vargas Llosa. Héctor Abad Faciolince devine produsul intersectării culturii unei mame independente şi feministe, educate totuşi catolic, cu liberalismul tatălui său, profesor de medicină la Universitate. Cu tact, tatăl său, marele reformist al oraşului Medellin, îi explică fiului că trebuie să respecte opţiunea religioasă a mamei, cu toate că adevărul nu sălăşluieşte într-un Dumnezeu incert. Spirit raţionalist, tatăl scriitorului duce campanii de igienizare în oraş şi militează pentru salvarea copiilor săraci de la foame şi de la dizenterie. Văzut ca un activist de stânga, el devine ţinta celor care se opun reformelor sociale şi este ostracizat implicit de către colegii săi universitari.
Excluderea şi singurătatea la care se condamnă tatăl într-o ţară prea aservită vechilor metehne ale inegalităţilor sociale şi politice îl înscriu în cercul celor neînţeleşi. Fiul îi acordă implicit post festum susţinerea sa prin construirea unui volum închinat predecesorului. Privind înapoi fără mânie, autorul realizează un elogiu închinat tatălui său care a excelat tocmai prin aceea că nu a fost opresor, inchizitor sau tiran cum reuşesc a fi nu puţini taţi, altminteri. Portret al unui idealist asumat, al unui intelectual care trăia pentru idei pure şi progresiste, romanul devine implicit o monografie a familiei. Alături de cele cinci surori şi de originalii săi părinţi, până pe la 14 ani, prozatorul trăieşte într-o Arcadie. În puţine cărţi mi-a fost dat să sesizez o atât de mare frecvenţă a substantivului ,,fericire’’. O fericire experimentată, trăită. Dar mânia autorului se va îndrepta către Dumnezeu mai cu seamă în 1972 când sora sa Marta moare răpusă la nici şaptesprezece ani de un melanom. Din ziua îmbolnăvirii ei, familia se rupe şi în viaţa fiecărui membru se insinuează neagra însingurare. Moartea Martei va pregăti familia şi pentru asasinarea tatălui care se va comite cincisprezece ani mai târziu. Scurtul intermezzo de peste un deceniu al trăirii împreună este frânt, iar literatura pe care o scrie Héctor Abad Faciolince reprezintă doar încercarea recuperării timpului familial pierdut, după modelul lui Proust pe care îl evocă admirativ de mai multe ori. Pregătindu-ne pentru propria dispariţie, pentru marea uitare ce vom deveni după cum sugera Borges în teribilul său sonet intitulat Epitaf, morţile celor dragi rup din noi mari bucăţi de integritate afectivă, ne dislocă: ,,Cronologia copilăriei nu este alcătuită din linii drepte, ci din linii sinuoase, marcate de nelinişti şi spaime. Memoria este o oglindă opacă, spartă în cioburi sau mai bine zis, alcătuită din scoici atemporale de amintiri risipite pe o plajă de uitări.’’ (p.148)
-
Plusuri
Scrisă cu decizie emoţională şi cu implicare, cartea are toate ingredientele unui roman marcant.
-
Recomandari
Roman al unei educaţii şi al unei… admiraţii, volumul se citeşte fluent şi deschide perspective inedite asupra relaţiilor dintr-o familie sud-americană.
Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Héctor Abad Faciolince | Editura: Curtea Veche Publishing
Zina spune:
23 October 2014 | 10:01 am
Hihi ! Post festum sau post mortem ?!… Parcă pica mai bine aici a doua variantă.