The Invention of Solitude
Scris de Mihaela Butnaru • 12 March 2007 • in categoria Biografii/Memorii
Autor: Paul Auster
Rating:

Editura: Faber & Faber
Anul aparitiei: 2005
Numar pagini: 208
ISBN: 9780571227273
Starea pe care mi-o dau cărţile lui Auster este o emoţie vecină cu exasperarea, venită din faptul că nu se dezice de la a scrie pe aceleaşi teme, dar altfel de fiecare dată, un altfel supus uneori experimentului sau gustului epocii. Pe de-o parte, nu oboseşte să caute un sens al realităţii, o ordine în hazard, pe de altă parte, romanele sunt scrise în aşa fel încît "teza" este invizibilă.
Altfel stau lucrurile cu The Invention of Solitude, despre care se poate spune că este un jurnal sau o carte a amintirilor, chiar un proiect de roman. Paul Auster subordonează notaţiile unei teme sensibile: ceea ce el numeşte fatherhood, în ipostaze diferite, cea de fiu al tatălui său şi apoi de tată al fiului său. Reflecţiile din prima parte - Portrait of an Invisible Man - sunt cauzate de moartea tatălui, o figură mai curînd absentă din viaţa scriitorului. Portretul acestui om invizibil, mai mult intuit decît cunoscut, este conturat cu emoţia celui care are ca singur punct de sprijin propria sensibilitate. În acomodarea sa cu figura tatălui, fiul descoperă şi analizează o poveste şocantă a familiei, în care găseşte explicaţii pentru locul straniu pe care l-a avut tatăl său în lume.
Dintr-un om rece, distant şi lipsit de expresie, cum a fost tatăl său, Paul Auster scrie un om pierdut în singurătate, neputincios, învins. Şi spun bine "îl scrie" şi nu "scrie despre", fiindcă Auster are o delicateţe fără limite în a face din absenţă o prezenţă; ce-i drept, mai puţin în mod literar, cît personal, uneori confuz, sentimental, laconic, alteori speculativ. Întîlnind limitele limbajului, Paul Auster constată singurătatea ca trăsătură esenţial umană, nu ca întîmplare: suntem închişi în limbaj ca Iona în pîntecele peştelui.
Cartea a doua, The Book of Memories, cuprinde meditaţii scrise aparent impersonal, sentenţios. Dincolo de stilul sobru, grav, se ascund pasiunea cu care personajul A(uster) priveşte fiecare fapt mărunt, ideea că există un sens în coincidenţe, dacă nu chiar în cultivarea acestor coincidenţe, mirarea şi fericirea de a fi tată. Această perspectivă întoarsă aduce completări sensibile primei părţi, precum şi un posibil pact cu singurătatea: actul de a scrie.
Dacă e de citit acest volum? De mai multe ori. Cu siguranţă nu vrăjeşte, nici nu relaxează, o primă lectură aduce derută şi tristeţe. Dar te face să simţi lumea în timp ce o gîndeşti, să te întrebi "Dar tatăl meu cine este?", să cauţi, să-ţi aminteşti.
O recenzie de: Mihaela Butnaru
Zorin Diaconescu spune:
26 June 2014 | 7:57 pm
Întrebarea: cine a fost tatăl meu, nu poate primi răspunsuri identice de fiecare dată când ne întoarcem în amintiri. Amintirile se schimbă odată cu noi, faptele sunt aceleaşi, detaliile care compun sensul – nu.