Titlu: Ce-am mâncat într-un an (și alte gânduri)
Autor: Stanley Tucci
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Raluca Chifu
Numar pagini: 440
ISBN: 978-606-722-64-47

Știți de ce îmi place Stanley Tucci? Pentru că e genul de actor care pare că s-a sustras cu eleganță febrei hollywoodiene, acelei boli a ego-ului care transformă mulți artiști în caricaturi ale propriei faime. El a rămas Tucci – un om cu gust, cu maniere, cu o voce blând ironică, care pare mai degrabă un unchi rafinat și simpatic decât o vedetă. Într-o lume grăbită, care aleargă după filtre și exclusivități, Tucci rămâne un exemplu de simplitate bine temperată și rafinament fără ostentație. Iar această impresie mi-a fost reconfirmată de noua sa carte, Ce-am mâncat într-un an (și alte gânduri), apărută la Editura Publica într-o traducere care păstrează intact acel spirit britano-italiano-newyorkez al autorului.

Volumul, care se încadrează mai degrabă în categoria jurnalelor de viață decât a cărților gastronomice clasice, este o incursiune onestă și tandră în viața domestică a unui bărbat de vârstă mijlocie, pasionat de mâncare, familie și reflecții despre sine. Nu e un text care vrea să impresioneze, ci mai degrabă să invite la masă. Și nu oricum, ci la o masă de familie, unde se aud râsete, uneori suspine, unde vinul curge cu generozitate, iar pastele sunt mereu „al dente”.

Trebuie să recunosc – cartea aceasta mi-a plăcut, dar nu la fel de mult ca Gust. Dacă acolo Tucci părea un enciclopedist culinar în căutare de savoare universală, aici devine mai degrabă un bărbat care își caută echilibrul între îmbătrânire, paternitate și renunțări subtile. E o carte care nu mai celebrează la fel de exuberant viața, ci o contemplă. Pe alocuri, e mai reținută, mai introspectivă, mai aproape de jurnalul unui om care începe să numere nu doar anii, ci și întrebările fără răspuns.

Partea cea mai savuroasă rămâne, desigur, descrierea meselor și a ritualurilor culinare, care îți fac stomacul să ofteze de poftă și imaginația să se mute instant în sudul Italiei, printre roșii zdrobite cu mâna și ricotta proaspăt scursă. Dar nu doar mâncarea este în prim-plan - cartea vorbește și despre relațiile de familie, despre provocările paternității târzii, despre grija pentru sănătate și despre acel ceva neliniștitor care plutește în aerul oricărei familii: vulnerabilitatea.

Nu pot să trec cu vederea faptul că unele fragmente mi-au provocat o ușoară strângere de inimă - Tucci face unele remarci ciudate și criptice despre soția sa, Felicity Blunt, iar acestea nu trec neobservate. Tonul devine uneori sarcastic, alteori distant, lăsând loc interpretărilor. Internauții, cum îi știm, au sărit imediat la concluzii, aruncând umbre de suspiciune asupra relației lor. E greu de spus dacă e vorba de o simplă alegere stilistică - o doză de sinceritate incomodă - sau dacă autorul a lăsat intenționat niște urme de neliniște conjugală. Oricum ar fi, cartea nu-și pierde din farmec, ba chiar câștigă în complexitate, pentru că ne arată că nici măcar cei care gătesc perfect nu duc o viață perfectă.

În fond, Ce-am mâncat într-un an este un exercițiu de vulnerabilitate și rafinament. Un jurnal gastronomic cu accente de confesiune și cu mult umor subtil, în care Tucci pare să ne spună: „Uite, sunt și eu om. Și chiar dacă uneori mă îndoiesc de lucrurile din jurul meu, o farfurie de carbonara bine făcută tot mă salvează.” Iar asta, sincer, nu e puțin lucru.

Vă recomand cartea nu doar ca pe o lectură de seară, ci ca pe o cină tihnită într-un han imaginar al emoțiilor bine gătite. O să zâmbiți, o să poftiți și, dacă sunteți atenți, o să vă recunoașteți în fragilitatea elegantă a lui Tucci.