Titlu: Kokoro
Autor: Natsume Sōseki
Rating:
Editura: Alice Books
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Iolanda Prodan
Numar pagini: 318
ISBN: 978-630-6676-05-7

“Când inima mea va înceta să bată, voi fi fericit dacă o nouă viață își va fi găsit adăpost în inima ta.”

“Mă simțeam singur. De aceea și scriam scrisori. Scriam, sperând că cineva îmi va răspunde.”

Doi naratori în care nu poți avea încredere, o prietenie improbabilă, o pleiadă de personaje ale căror vieți emoționale sunt legate prin ceea ce pare destin — astfel își țese Natsume Sōseki povestea în Kokoro.  Roman în trei părți intitulate simplu Sensei și eu, Părinții mei și eu, Sensei și testamentul, Kokoro dezvăluie puțin câte puțin povestea unui student care se maturizează, a unui Sensei care pare să fi renunțat la lume și viață, dar și a relației revelatorii dintre ei: un soi de prietenie-mentorat care lasă să se întrevadă, din când în când, adevăratele gânduri și trăiri de care cei doi suferă în tăcere.

Cu o scriitură intimistă, Sōseki reușește să te tragă, ca cititor, în subiectivismul studentului nostru, dar și în aparentele contradicții pe care Sensei le punctează cu fiecare scrisoare prezentată, cu fiecare conversație derulată, culminând cu o confesiune care îl umanizează și îl blamează în cele din urmă. Ritmul este lent, iar modul în care sunt tratate sentimentele - căci doar e un roman dedicat “sufletului” (cuvântul kokoro poate fi tradus ca inimă, inima/esența lucrurilor, sentiment) - îmi amintește de stilul transparent-reținut al literaturii japoneze. Să nu uităm că, în cultura japoneză, nu este onorabil să spui sau să arăți ceea ce gândești sau simți cu adevărat, ca să nu îl împovărezi pe celălalt (dacă vreți să aflați mai multe, căutați ce înseamnă relația honne/tatemae). În acest context, romanul este cu atât mai impresionant prin invitația de a pătrunde în interiorul a două personaje care se deschid, cu oarecare ezitare, unul față de celălalt.  

Bineînțeles, este și un roman al timpurilor sale, în care schimbările epocii Meiji (perioada de modernizare accelerată a Japoniei) sunt reflectate în stilurile de viață ale celor două personaje și ale familiilor lor, reflectând de asemenea distanțele emoționale ce apar între frați, copii și părinți, dar și prieteni. 

Dar, mai mult decât atât, este un roman al temelor mari reflectate prin istoriile personale care se desfășoară pe nesimțite în fața ochilor noștri: pierdere, moarte, vinovăție, dragoste, pasiune — totul pe fundalul budist-confucianist ce conturează gândirea filosofică și spirituală japoneză. Căci, să nu uităm, avem de-a face cu două personaje intelectuale, ale căror vârste reflectă și ele diferitele viziuni despre lume, viață și cine își doresc să fie. 

Kokoro este un roman care se poate citi printre rânduri și pe care îl recomand pasionaților de literatură japoneză, dar și celor ce vor să trăiască prin empatie o poveste de prietenie ce ascunde multă tristețe, singurătate, dar și profeții autoîmplinite.  

“Nici măcar în mine însumi nu am încredere. Și fiindcă nu am încredere în mine însumi, nu am încredere nici în alții. Nu pot decât să mă blestem pentru asta.”

Text scris de Alice Teodorescu.