Titlu: Nu ne despărțim
Autor: Han Kang
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Diana Yüksel
Numar pagini: 296
ISBN: 978-606-097-652-3

Han Kang este una dintre autoarele căreia o carieră literară pare să-i fi fost „scrisă în stele”. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatură la facultate. A debutat cu poezie. În anul următor, a câștigat un concurs literar, și după încă un an a publicat o colecție de povestiri. Înainte să devină cărțile sale fenomen internațional, erau deja arhicunoscute în Coreea de Sud, țara sa natală.

După recunoașterea globală, prin premii ca Booker ori Malaparte, a fost a cincea scriitoare invitată să facă parte din proiectul Future Library (Norvegia). Despre acest proiect cred c-ar merita scris un material separat, în sine, fiindcă am ascultat-o recent pe Margaret Atwood vorbind despre el, la un eveniment la care am participat în Manchester, și mi se pare demn de popularizat.

Revenind însă la Han Kang, anul trecut (2024) a devenit și laureata Premiului Nobel. Deloc surprinzător, după o carieră fulminantă și diversă, din care noi, publicul român, cunoaștem doar o ramură (romanele). De fapt, autoarea coreeană a scris sau continuă să scrie și poezie, și povestiri, și nuvele. Iar după ce am citit Nu ne despărțim, intenționez să citesc cât mai multe dintre ele voi putea, în lipsa cunoștințelor de limbă coreeană.

„Nu ne despărțim” (작별하지 않는다)

Cartea, apărută în original în 2021, a fost tradusă în limba română de Diana Yüksel, una dintre profesionistele pe care, personal, le consider exemple de urmat în carieră și despre care afirm cu mândrie că-mi sunt colege. De altfel, unul dintre cele mai mari delicii ale mele a fost să-i citesc notele din prefață și de la subsol. Fără aceste note, pe care și eu le consider vitale când traducem o carte care se petrece într-un cadru suficient de nefamiliar ca să trezească nesiguranță, lectura nu ar fi beneficiat de context.

La clubul de carte Hanji Reads, organizat de Centrul de Studii Româno-Coreene de la Universitatea Româno-Americană din București, în parteneriat cu Editura Humanitas (la care a apărut romanul), am pus inclusiv o întrebare despre nota care prefațează povestea. În această notă, traducătoarea explică dialectul de pe insula Jeju, unde începe și continuă totul. Mi s-a părut fascinant cum o parte a unei țări pe care mulți dintre noi o cunoaștem doar prin prisma hallyu (valul coreean) poate fi atât de ancorată într-o altă eră.

“În privința vocabularului, în acest dialect se regăsesc mai multe cuvinte arhaice, din perioada medievală, cuvinte din limba japoneză și mongolă.”

La clubul de carte de care aminteam mai sus am aflat și despre interesul tot mai crescut al turiștilor în Coreea de Sud față de laturile mai puțin glamorous ale istoriei. Un punct de pornire potrivit este acest site, unde puteți afla aspectele principale ale masacrelor de pe Jeju. Poate asta va ajuta la asimilarea mai ușoară a felului de-a fi al unei populații care, personal, mi se pare fascinantă nu doar pentru că știe cum să facă marketing.

Romanul lui Han Kang a direcționat deci grupuri tot mai numeroase de turiști către locuri păstrătoare de memorie. Oriunde am căutat, am găsit doar cuvinte de laudă la adresa felului în care descrie autoarea trauma transgenerațională și procesarea acesteia, mai degrabă decât să ilustreze explicit ororile petrecute. Sunt de acord și nu sunt, pentru că nu pot afirma că romanul e lipsit de scene teribile. Cu toate acestea, scriitura e atât de lirică și de subtilă, încât într-adevăr nu am simțit impactul în plină figură. L-am simțit îndărătul ochilor și-n inimă. M-am gândit, nu o dată, cât de ușor ne este să acceptăm doar ce ne înconjoară, uitând că, nu demult, oamenii pe care acum îi admirăm pentru produse de frumusețe sau îi criticăm pentru intervenții chirurgicale estetice extreme au trecut prin... asta.

O narațiune stratificată și un final incert

În nota de la finalul cărții, Han Kang spune: „Sper că acesta e un roman despre iubirea nețărmurită”. Sunt de acord că este. N-aș spune însă, neapărat, nețărmurită, când necondiționată. M-am și întrebat, citind, pentru câte dintre prietenele mele aș putea să fac ce a făcut Gyeongha pentru Inseon. Ce m-ar putea motiva să iau un avion și-apoi un autobuz și-apoi să aștept cu orele într-un capăt de lume unde timpul pare să fi înghețat și el, ca să ajung să-i hrănesc pasărea. (Realist vorbind, poate dacă ar fi o pisică sau un cățel? Am fobie de păsări.) Cum aș reacționa să asist la acea procedură chirurgicală (discutabilă? inventată?) la care este supusă prietena mea, pe patul de spital, și totuși să fiu capabilă să o părăsesc ca să-i îndeplinesc dorința? Cum aș reuși să ajung la destinație, total nepregătită pentru supraviețuire în condițiile acelea vitrege?

Apoi, mai este vorba și despre relația dintre Inseon (prietena de mai sus) și mama ei. Am tot pomenit stratificarea, iar exemplul lor este perfect pentru a o ilustra. Nu am marcat toate citatele în care Inseon își exprimă sentimentele față de mamă, pentru că probabil aș fi consumat un set întreg de codițe colorate pentru asta, din acelea pe care le lipești de pagini ca să-ți aducă aminte. Dar e o relație care ni se dezvăluie cu porția, o porție atât de bine măsurată, că nicio picătură nu se simte în plus sau în minus.

În sfârșit, avem relația dintre Inseon și păsările sale, relație care se transferă, parțial, la Gyeongha, și relația dintre mama lui Inseon și familia sa. Aceasta din urmă a fost mai dificil de urmărit pentru mine, căci nu pot spune că inserțiile cu caractere cursive nu mi-au dat, inițial, bătăi de cap, până ce nu am înțeles cine e cine. Clar este că, dacă la începutul cărții vă simțiți derutați și vă întrebați dacă va avea sens, în final, răspunsul este afirmativ. Trebuie doar să aveți răbdare, căci podul peste timp se construiește cărămidă după cărămidă.

Reprezentare și revendicare

Aș vrea să mă apropii de finalul recenziei agățându-mă de aspectele care mi s-au părut deosebite în carte, însă din perspectiva diversității și reprezentării. Dacă romane scrise din perspectiva unei scriitoare/ istorice s-au mai întâlnit, cred că este printre puținele în care avem o femeie care a făcut film și fotografie documentare, iar acum face tâmplărie funcțional-decorativă.

Mi-am amintit de Inseon când am vizionat, recent, filmul Ink Wash, film românesc regizat de Sarra Tsorakidis, cu o protagonistă care este pictoriță murală. La fel ca Inseon, și Lena din film este artistă, dar face și multă muncă fizică, de care e nevoie în pregătirea suprafețelor și culorilor. Asta m-a dus cu gândul la ce nevoie am să citesc și să văd diversitate profesională reprezentată în rândul protagonistelor fictive.

Ideea de revendicare a istoriei, a memoriei, a consecințelor mi s-a părut și ea excelent scrisă. Minuțiozitatea cu care a adunat și catalogat Inseon toate dovezile despre căutările mamei sale și despre masacrele de pe Jeju în sine m-a făcut să simt un respect și mai aprig pentru toți cei care fac muncă de documentare. Arhiviștii, cercetătorii care petrec uneori ani săpând după indicii și semne, pasionații neprofesioniști ce doresc să afle adevărul despre ce s-a petrecut cândva, toți sunt demni de admirația mea fără margini.

“Ne-am împrietenit din seara aceea. Și până să se mute pe insulă, am trecut împreună prin toate încercările vieții. Când părinții mei au murit, la puțin timp după ce a renunțat la slujba de la revistă, Inseon a venit să stea cu mine în apartamentul gol, trimițându-mi mai întâi câte un mesaj: „Ai de făcut un singur lucru. Să-mi deschizi ușa”. Și când îi deschideam ușa, își încolăcea brațele în jurul umerilor mei, învăluindu-mă în miros de tutun și de vânt tăios.”

O notă de final despre ce m-a încântat la carte: bibliografia și filmografia. Han Kang ne oferă sugestii de lectură aprofundată despre evenimentele teribile de pe Jeju, dar și câteva titluri de filme care par să fie, poate, în spiritul celor la care lucrează protagonistele. Dacă veți citi descrierea acestui film (Things That Do Us Part — Lucruri care ne despart), poate că va căpăta sens în contextul cărții. Poate că titlul cărții vi se va părea, la fel ca mie, o replică dată filmului.

Text scris de Iulia Dromereschi.