Titlu: Magicianul
Autor: Colm Tóibín
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Mihnea Gafiţa
Numar pagini: 504
ISBN: 978-606-097-146-7

Magicianul lui Colm Tóibín este, de fapt, Thomas Mann, scriitorul german laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură. Recunosc, n-am citit nimic scris de Thomas Mann, dar după ce am citit o-carte-despre-Thomas-Mann, vreau să citesc măcar o carte scrisă de dumnealui. Cartea de față se desfășoară, de la sine, cu o grație lentă și deliberată a unei vieți trăite cum altfel decât sub și cu povara istoriei. Colm Tóibín pictează cu naturalețe și cu un deosebit talent portretul unui scriitor care a fost atât de profund singuratic, că-mi vine să-i zic „privat”, cât și inextricabil prins în marile și efervescentele tulburări politice și culturale ale timpurilor sale.

Încă de la primele pagini ale cărții, Colm Tóibín stabilește tonul celor aproape 500 de pagini: observația discretă. Fooooarte discretă, pe alocuri. Îl vedem pe tânărul Thomas în Lübeck, un băiat care este în permanență atras de frumusețea din jurul său, care ia forme din ce în ce mai necunoscută – mama sa braziliancă, elegantă și exotică, pe nume Julia Mann, tatăl său sever și pragmatic, pe nume Thomas Johann Heinrich Mann, și operele lui Goethe și Schiller, care pur și simplu îi fac imaginația să înnebunească.

Lumea lui Thomas Mann este una a contrastelor: așteptările sociale rigide ale burgheziei din Lübeck versus atracția pentru artă și creație, datorie versus dorință. Chiar și copil, Thomas își asumă deja un rol pe care pare să îl joace pentru tot restul vieții sale: rolul de observator atent, de cronicar, de om care alege să privească, dar rareori pare să intervină.

În sine, romanul nu este unul „al acțiunii”, dar te prinde. Te ține acolo. Pe mine m-a interesat mai ales modul izbitor în care Tóibín surprinde „existența duală” a lui Thomas Mann. La suprafață, el este un om de familie respectabil, care se căsătorește cu inteligenta și capabila Katia Pringsheim, ulterior Katia Mann, o femeie dintr-o familie evreiască bogată, care pare să îl înțeleagă pe Mann chiar mai bine decât acesta se înțelege pe sine însuși. Au șase copii, iar acești șase copii le transformă casa într-un „centru” unde intelectul și cultura sunt puse la rang de seamă. Totuși, sub această fațadă convențională pare să se ascundă un alt Mann – un bărbat care nutrește dorințe secrete, nespuse, condamnabile, un bărbat care nu se poate împăca cu constrângerile sociale ale epocii.

Aceste sentimente, pe de altă parte, nu sunt dramatizate sau romanțate în Magicianul lui Colm Tóibín – nu! Ele mocnesc sub stratul pâslos, și totuși parcă atât de fragil, al realității, și aleg să se manifeste doar în scrierile lui Mann, în admirația sa pentru tineri căreia îi dă glas & formă doar în jurnalele pe care le păstrează cu o grijă nemărginită.

Nu știu dacă ați mai citit ceva scris de Colm Tóibín, cum ar fi Brooklyn, dar dacă ați făcut-o, atunci știți că pe alocuri stilul autorului este unul reținut, aproape clinic în precizia sa. Fără melodrame, fără prea multă „efervescență”, fără introspecție forțată și ieftină. Totul este prezentat cu o claritate calmă, cadențată, aș zice poate chiar aproape detașată. Când tatăl lui Mann moare, izbucnește primul război mondial, când Hitler ajunge la putere, nu există vreo confruntare a personajelor cu emoții grandioase – doar conștientizarea tăcută și irefutabilă a avenimentelor, chiar dacă cu toții știu că urmează o schimbare inevitabilă a lumii din jur.

Pe de altă parte, în ciuda acestor rețineri, romanul te captivează profund. Nu neapărat că citim despre viața lui Thomas Mann, dar într-un fel ajungem „să o locuim”, să simțim povara tăcerilor sale, acumularea lentă a regretelor, a dorințelor care nu-și găsesc împlinire. A frustrărilor, poate? Nu le-aș zice astfel, dar ar putea fi vorba și despre astfel de trăiri. De altfel, cartea are și o componentă istorică evidentă, care nu poate fi trecută cu vederea – istoria devine fundalul, devine o forță activă care modelează viața lui Mann.

El nu este un revoluționar, nu este un om-al-acțiunii. Thomas Mann ezită, oscilează între păreri, se luptă cu propriul său privilegiu și cu detașarea ta. Dar, în cele din urmă, exilul devine inevitabil și, de la distanță, vede cum țara sa natală se prăbușește în întuneric și în groază. Critica sa la adresa regimului nazist îl face atât un intelectual celebrat, ci îi reiterează și mai mult statutul de „om fără țară”. Tragedia din cartea lui Colm Tóibín nu este dată de faptul că Mann își pierde patria – deși, da, și asta este tragic – ci de faptul că, în realitate, cu tot ce a trăit acesta și tot ce a fost nevoit să ascundă, aceasta nu i-a aparținut niciodată pe deplin, el nu s-a regăsit niciodată acolo.

Îmi vine să spun că Magicianul este un roman de o intensitate tăcută, mocnindă, de o putere aparte. Un studiu al unui om care a fost atât de profund angajat în lumea în care a trăit, dar parcă veșnic separat de ea. Cam așa cum face un magician. Crezi că-i acolo, dar nu e acolo. Nu este un roman care te copleșește emoțional, care te mișcă neapărat, ci este unul care persistă în mintea ta, care îți lasă impresii ce durează.

Colm Tóibín nu și-a propus să ne facă să-l iubim pe Thomas Mann, deși poarte chiar merită să-l iubim. Dar a reușit să facă ceva mult mai remarcabil – ne-a permit să-l vedem îndeaproape, să-l observăm, să-l înțelegem, cu toate contradicțiile care i-au dat culoare vieții, cu claritatea necruțătoare a unui truc magic care ai impresia că-ți dezvăluie adevărul, chiar în timp ce, de fapt, ți-l ascunde. Însă, dincolo de toate, sentimentul acela frumos de surprindere mereu se face resimțit.

Text scris de Andrei Cioată.