Titlu: Cartea de identităţi
Autor: Florina Pîrjol
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 272
ISBN: 978-973-23-29

„Produs al societăţii urbane, tehnicizate, violent individualiste, pe fondul unei accelerate masificări, autoficţiunea reprezintă cântecul de lebădă al venerabilului gen autobiografic, anunţând, în subsidiar, o criză a comunicării’’(p.123) Iar autobiografia este, să ne amintim, conform celor enunţate de Philippe Lejeune în Pactul autobiografic din 1975 ,,o povestire retrospectivă în proză pe care o persoană reală o face propriei sale vieţi, punând accentul pe viaţa individuală, în special pe istoria personalităţii sale.’’

Volumul de faţă, provenind din teza de doctorat a autoarei, m-a surprins în mod plăcut din mai multe perspective. Pe de o parte, Florina Pîrjol analizează o literatură proaspătă, cu crusta încă crocantă, nefrecventată la scară mare, necanonizată. Pe de altă parte, păşind pe terenul cu alură de pădure virgină al egoprozei româneşti din ultimele decenii, autoarea manifestă o mare dexteritate a discursului filologic pe care îl manevrează nesentenţios, inteligent, subtil şi lipsit de rigiditate.

Miza subliminală a studiului critic de care s-a învrednicit excelent Florina Pîrjol este tema neliniştitoare a ,,literaturii încotro?’’. Ca orice veritabilă iubitoare de literatură bună, Florina Pîrjol nu neglijează premisa paulvaleryană, aceea atestând că orice fragment scris vreodată este, în sine, un act autobiografic, fie că este asumat ori refulat, recunoscut sau ocultat.

În lunga istorie a literaturii europene, actul de a scrie despre sine a fost asimilat cu suprema comoditate creatoare, un gest aproape ruşinos, o impotenţă imaginativă. Practic, a scrie despre sine pare mult mai la îndemână decât a plăsmui o lume ficţională. Dar în secolul nostru, scrierea egotică trebuie privită altfel, nuanţat, câtă vreme asistăm la alterarea relaţiilor sociale mutate în cibernetic şi de când multiplicarea identităţii personale s-a instalat deja.

O altă superstiţie legată de scrierea autobiografică ne trimite la ideea de adevăr. Dar oare, odată cu declinul evident al filozofiilor de orice fel, ne mai preocupă realmente adevărul? Sau, în era suspiciunii, ne mulţumim cu simulacre, exerciţii ,,spirituale’’ mult mai comode? În orice caz, a căuta adevărul în artă reprezintă o eroare după cum enunţa Paul Valery în textul său despre Stendhal din 1927: ,,În literatură adevărul e de neconceput.’’

Şi pentru că se impune să disociem între adevăr şi dorinţa de adevăr (pe care altminteri o nutresc autoficţionaliştii), autoarea are intuiţia de a ne oferi nişte repere pentru a recepta corect textul literar. În aceste condiţii, nu trebuie să neglijăm ideea că orice punere în text presupune o ficţionalizare, astfel că demersul de a căuta adevărul despre autor, ascuns undeva printre rânduri, devine un act impudic, redundant.
Deşi retrospecţia şi memoria sunt înşelătoare, iar adevărul pare o himeră ce ni se refuză nu de puţine ori, autoficţiunea nu şi-a spus ultimul cuvânt. Acoperind o istorie care se întinde de la Marcus Aurelius cu a sa lucrare Meditații către sine însuși până la instituţia autopromovării de pe blogurile contemporane, autoficţiunea satisface nevoia unei lămuriri de sine.

Individualismul exacerbat al lumii contemporane îl transformă pe ins într-un continent necunoscut sie însuşi şi pentru această situaţie neconfortabilă autoficţiunea poate deveni o soluţie. Ideea este excelent redată de Simona Popescu în Exuvii: ,,Port cu mine o grămadă de senzaţii difuze din cele mai vechi timpuri, din antichitatea fiinţei mele, senzaţii pe care nu le-am uitat şi pentru care n-am avut mută vreme cuvinte.’’

• Plusuri

  Discursul complex, dar nerigid, analiza fină, dar nefatalistă, deschid un orizont simpatic spre o critică literară proaspătă, neconvenţională.

• Recomandari

  Intelectualilor, tinerilor scriitori şi bloggerilor care se preocupă de mainstreamul literar.