Doppelgänger: În labirintul scrierii
Scris de Raisa Stoleriu • 12 February 2013 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Vladimir Nabokov
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Anca-Gabriela Sîrbu
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-46-3186-5
,,Nebunia mă urmărea încă din fragedă pruncie, pândindu-mă de după un pom sau un bolovan. Treptat m-am obişnuit să simt aţintită asupra mea privirea de sepie a acelor ochi neobosiţi care se mişcau lin pe traseul vieţii mele. Totuşi n-am cunoscut nebunia doar sub forma unor umbre malefice. Am cunoscut-o şi ca pe o explozie de extaz, atât de bogată şi de zdrobitoare, încât lipsa unui obiect palpabil prin preajmă, asupra căreia ea să se poată descărca, a fost pentru mine o formă de evadare.” (248)
Am ezitat puţin înainte de a începe cu paragraful de mai sus. A-i citi ultimul roman al lui Nabokov e ca şi cum ai avea în mâini un cub frumos colorat, pe care trebuie să-l învârţi în minte pe toate feţele sale pentru a-i putea înţelege atât multitudinea de perspective din care poate fi privit şi abordat, cât şi felul în care acesta se joacă cu realitatea, cu lumea, cu cititorul. Depinzând de fiecare dintre noi, cartea poate fi citită ca roman modern, de dragoste, roman despre genialitate şi nebunie, ca autobiografie. Numai că în acest ultim aspect lucrurile sunt un pic mai complicate … ce e real din ceea ce se zice şi ce e ficţiune? Unde e omul şi care e creatorul? Putem să-l cunoaştem sau mai bine zis, avem dreptul să-l cunoaştem pe scriitor în spatele cuvintelor sale, să-l creem pe acesta ca personaj? Nabokov scrie Priveşte-i pe arlechini ca răspuns la cartea lui Andrew Field - Nabokov: His Life in Part, cel care încearcă să găsească ,,secretul din spatele artei scriitorului.” Acesta din urmă se joacă cu criticul, cu cititorul, cu toţi cei care încearcă să-i facă un portet de creator. Ca un artist care ,,rămâne înlăuntrul sau îndărătul lucrării sale, sau dincolo de ea ori deasupra ei, nevăzut, subţiat pînă la nefiinţă, impasibil, curăţindu-şi unghiile” (James Joyce), Nabokov pare să lanseze următoarea întrebare pentru cititor, din rândurile ultimului său roman: Cum ţi-l imaginezi, tu, ca cititor, pe omul care a scris Lolita?
Vadim Vadimovici, personajul narator al acestui roman, este ,,scriitorul de excepţie”, cum se autointulează, care ,,evadează” din Rusia la optesprezece ani, omorând un om, emigrând apoi în Anglia, Franţa, Germania şi Statele Unite. În primele pagini, datorită stilului, avem impresia că citim o autobiografie şi nu un roman propriu-zis, trecând apoi treptat spre nebunie şi genialitate ca mod de a trăi, a scrie şi a iubi. Se pendulează când în trecut, când în viitor, iar ceea ce fărâmiţează timpul sunt amintirile extrem de detaliate. Este o febră a gândurilor, un haos al acestor amintiri şi temeri, iar această dezordine în gândire şi-n sentimente pare a se reflecta în propria scriere: ,,Acestuia îi corespundea dezordinea în care curgea textul, care se aşternea într-o succesiune firească doar în primele câteva pagini.” Nebunia, ,,sindromul nimbusului numeric”, aşa cum este intitulată aici, este adeseori menţionată şi pare a-i controla evoluţia ca om şi scriitor:
,,În aceste amintiri, nevestele mele şi cărţile mele se împletesc ca într-o monogramă, ca într-un desen imprimat în ţesătura hârtiei sau ca într-un blazon imprimat pe coperta unei cărţi; şi în timp ce scriu această autobiografie oblică – oblică pentru că nu se ocupă în principal de evenimente banale, ci de iluzorii subiecte romantice şi literare – încerc să urmăresc cu consecvenţă şi fără prea multă stăruinţă, atât cât este neomeneşte posibil, evoluţia suferinţei mele mintale. Cu toate acestea, Demenţa este unul dintre personajele povestirii mele.” (95)
Creaţia se întretaie cu realitatea lui Vadim şi nu mai ştii la un anumit punct care o influenţează pe cealaltă. În poveştile sale de iubire, oamenii devin uneori personajele lui prin tabieturile lor, trăsăturile lor fizice sau psihice; adeseori se fac trimiteri la ceea ce Vadim lucra în timpul căsătoriilor cu Iris, Annete sau Louise, la caracteristicile personajelor ce au împrumutat chipurile celor iubite, sau la încercările fără izbândă a soţiilor de a-i înţelege scrierile. Ultimul personaj feminin îndrăgit, cititorul autorului, căruia i se adresează direct ca ,,tu” sau ,,dragostea mea”, de aceeaşi vârstă cu propria fiică, pare a face o diferenţă şi a-i explica greşeala lui în propriile tulburări.
Viaţa lui Vadim este presărată de elementele esenţiale din viaţa lui Nabokov – anii petrecuţi la universitate ca profesor, traducerile sale, călătoriile, distanţarea de limba rusă şi scrierea directă în engleză, încercările sale de a trece acea ,,prăpastie sintactică” între cele două limbi, de ,,a lucra fără plasă”, fără traduceri:
,,[...] o expresie este ea însăşi un clişeu de folosit; iar problema care mă frământa în ultimii ani ai deceniului trei, la Paris, era cum să fac să distrug expresia, să sfâşii ceea ce este gata construit şi să mă mut din măreaţa limbă rusă îmbogăţită de mine, nu în engleza de plumb, fără viaţă, folosită de marionete în costume de marinar străbătând oceanele lumii, ci într-o engleză de care să fiu doar eu răspunzător, cu propriile ei vibraţii şi lumini schimbătoare.” (134)
Stilul rusesc, cel englez, cel al lui Nabokov. America şi Rusia. Vadim Vadimovici şi Vladimir Nabokov. În acest roman cu accente autobiografice, la sfârşit de viaţă şi de creaţie, Nabokov ne vorbeşte despre arlechini. ,,Joacă-te! Inventează lumea! Inventează realitatea!” Putem, ca cititori, să ne jucăm cu interpretările acestui roman. Să avem iluzia sau convingerea că pătrundem în mintea şi-n memoria scriitorului. Sau să credem că totul este o parodie, că Nabokov îşi construieşte personajul principal de aici, nu ca alter ego al său, ci prin ochii şi imaginaţia cititorilor lui, prin ceea ce creaţia lui ar putea reflecta la rândul ei, despre propriul creator.
-
Plusuri
Stilul, jocurile din interiorul romanului, relaţia dintre om şi creator;
-
Recomandari
Celor care l-au citit pe Nabokov, interesaţi de proza (post)modernistă, familiarizaţi cu stilul acestuia.