Păcatele contemporane nu se ispășesc
Scris de Alice Teodorescu • 23 October 2014 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Alain Gavriluțiu
Rating:

Editura: Herg Benet
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 216
ISBN: 978-606-8530-21-5

Destinele a trei personaje „frânte” devin pretextul unui debate critic privind contemporaneitatea plină de tare profunde.
Orice schimbare este tristă pentru că presupune moartea unei realități.
Încă una din întrebările care nu-i dădeau pace privea paradoxul lumii medicale românești. De ce doctorii care au fost premianți în facultate sunt complet oligofreni după ce o termină?
Dacă o dată, o singură dată, te rătăcești și îți pierzi poteca, stigma celor fără busolă socială se va impregna în conștiința ta și te va da de gol în fața celorlalți, a celor sănătoși spiritual, și te va izola, te va mânca pe dinăuntru, transformându-te, în cele din urmă, într-un lepros civic, descărnat de moralitate, cu opțiunile de împlinire amputate de gangrena propriilor alegeri.
Între culmile disperării cioraniene și scabrosul/visceralul/morbidul scriiturii lui Chuck Palahniuk, facem cunoștință cu acest cărăuș al păcatelor, care poate fi oricare dintre noi. Premisa e simplă – într-un spital românesc sordid, trei personaje își trăiesc nefericirea și neputințele. Trei personaje tip: Marcus, drogatul bolnav de SIDA, Luca, homosexualul traumatizat și Lucia, asistenta resemnată - și o zi în care destinele lor se întretaie într-o lungă conversație punctată de un soundtrack oferit de scriitor încă de la început, din care nu lipsesc REM, Massive Attack sau Eurythmics, și de 7 jointuri menite a vindeca durerile spirituale, mai ales. Această premisă devine pretextul pentru un lung exercițiu stilistic pe o singură voce, ceea ce slăbește construcția narativă și individualitatea personajelor, dar nu slăbește, în schimb, profundele implicații critice la adresa societății românești, sistemului medical, intoleranței etc.
Cărăușul de păcate are o premisă promițătoare, care, însă, nu se susține până la final. Cele trei personaje vorbesc la fel, reacționează la fel și, în cele din urmă, deși ar trebui să sufere o transformare, se ratează la fel, pentru că nu se dezvoltă suficient empatia ori autenticitatea „epifaniei”. De altfel, limbajul lor este comun inclusiv naratorului, ceea ce creează o senzație de monotonie, la care se adaugă o excesivitate de conexiuni plastice și prețiozitate. Deși sunt un mare fan al plasticității și visceralității limbajului, în cazul acestui roman, ele nu se justifică pentru a contura psihologia personajelor ori profunzimea momentului, ci marchează doar plăcerea exercițiului stilistic. Este un joc al cuvintelor și imaginilor vulgare, menit a critica umanitatea și limitările sale, care, însă, se întoarce împotriva sa prin uzul excesiv, slăbindu-i din forță.
Cu toate acestea, replicile filosofice și cititul printre rânduri, alături de critica incisivă la adresa tarelor umane, fac din Cărăușul de păcate o voce a contemporaneității autoironice, autopersiflante și o lectură ușor de parcurs, dar adesea greu de digerat. Iar versurile bine alese ale melodiilor ce punctează, într-un ritm intern al narațiunii, toate aceste „teme mari”, nu fac decât să întărească nevoia de a observa mai bine ceea ce se întâmplă, de a pune întrebările potrivite, de a refuza resemnarea.
Cât despre introducerea momentelor de halucinație „verde” și a personajului Sfântul Petru, simpatic de altfel, nu pot spune decât că m-au convins că a meritat să ajung până la capăt. Luat în ansamblu, romanul pune punctul pe multe „i”-uri dureroase, chiar dacă există câteva minusuri generale ce îi știrbesc din autoritate.
-
Plusuri
Premisa romanului, tipologia personajelor și critica socială profundă.
-
Minusuri
Vocea nediscriminată a tuturor personajelor, inclusiv a naratorului, limbajul încărcat de exerciții stilistice fără justificare narativă.
-
Recomandari
Celor ce citesc literatură postmodernă, fanilor Palahniuk.