Titlu: Povara crucii
Autor: Ismail Kadare
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Marius Dobre
Numar pagini: 248
ISBN: 978-606-097-538-0

Povara crucii a fost prima carte de Ismail Kadare pe care am citit-o și a continuat să-mi răsune în minte precum un tulburător ecou, chiar și după ce am terminat-o. Experiența lecturării ei a fost precum un joc de oglinzi în care adevărul și minciuna și frumosul și urâțenia s-au reflectat reciproc dând naștere unui acut sentiment de confuzie.

Citind-o, am avut impresia că autorul mă transpune într-un macabru joc între un scriitor și regimul dictatorial în care a trăit, un regim care nu s-a mulțumit doar să cenzureze, ci a transformat fiecare cuvânt al autorului într-o monedă de schimb pentru supraviețuire. Atmosfera zugrăvită în carte, dincolo de a fi apăsătoare, devine sufocantă, sufocantă mai ales în contextul realității atroce a unei prea mici țări pentru a avea șanse, pentru a scăpa cu ușurință de ochiul vigilent, atotvăzător, al dictatorului...

Cartea lui Kadare are valență memorialistică, asta-i clar. Însă, privită într-o altă cheie, devine un rechizitoriu tăios și incisiv împotriva comunismului albanez care a fost, poate, cea mai absurdă și izolată formă de dictatură din Europa. Kadare a reușit să-și transforme propria experiență într-una universală, într-un studiu despre supraviețuire, compromisuri și despre paradoxul, aș spune, de a fi simultan atât un scriitor protejat, cât și unul persecutat. Încă de la primele pagini ale cărții, îți dai seama cu ușurință că volumul-mărturie are puterea unui act acuzator, a unui testament literar despre cât de fragilă - și totuși puternică - rămâne arta în fața dictaturii. Kadare nu a cunoscut doar cenzura, ci a trăit și un fel „ruletă rusească” a favorilor dictatoriale.

Pe de o parte, Enver Hodja îl lăuda și îi permitea să fie tradus în Franța - un privilegiu pe care nu mulți scriitori albanezi îl aveau. Pe de altă parte, aceeași operă care îi aducea recunoaștere internațională îl era ulterior interzisă și, mai mult, îl expunea (atât pe el, cât și pe familia sa) la un pericol chiar mortal. Fiecare roman publicat putea fi o nouă treaptă spre glorie, cât și o posibilă (re)cădere în infern. Citeam carte și aveam impresia că, într-un fel, parcă este o scenă grotescă de teatru în care relațiile dintre scriitor și regim se pot schimba de la o clipă la alta, uneori pur și simplu fără sens, într-un vârtej de alianțe și trădări. Îți imaginezi un Kadare prins între Hodja și aparatul de partid, care oscilează între protecție și persecuție, între admirația dictatorului care intempestiv se transforma în ura viscerală față de autor. Într-un moment este ridicat în slăvi și iubit, pentru ca în următorul să fie acuzat de deviaționism. Ah, oare ar trebui să menționez că însuși Hodja avea pretenții (nejustificate) de scriitoraș?

Dincolo de dimensiunea evident politică cărții, Povara crucii este o amară confesiune privitoare la prețul pe care trebuie să-l plătească un scriitor pentru a-și conserva integritatea și, de ce nu, identitatea. Kadare nu glorifică sau idealizează sau romantizează lupta sa, nu se recomandă ca fiind „eroul absolut”. Dimpotrivă, el descrie dilemele morale și strategiile sale de supraviețuire - în contextul social & politic dat - cu o sinceritate dezarmantă. Nu portretizează în mod glorios rezistența intelectuală, ci mai degrabă face o autopsie a unui sistem care i-a obligat pe toți să facă diferite compromisuri pentru a trăi (sau supraviețui?) în astfel de circumstanțe. Însă, spre deosebire de alți scriitori care poate s-au predat complet regimului, Kadare a reușit să își păstreze o brumă de libertate, să strecoare adevăruri interzise printre rândurile sale.

În multe privințe, volumul de față este și despre absență - despre o țară pierdută în frică și în întuneric, a cărei istorie este deseori ignorată sau puțin cunoscută de restul lumii, despre un popor care a fost prizonier într-un experiment care parcă a avut conotații distopice. Albania apare aici ca un loc izolat uitat de timp, unde dictatura a atins un anumit nivel de absurditate care, dacă nu ar fi fost real, ar fi fost de necrezut. Poate cea mai tulburătoare parte a cărții este modul în care Kadare descrie cenzura nu doar drept un eficient mecanism de control și subjugare, ci și ca o formă de tortură psihologică omniprezentă.

Nu este vorba doar despre interdicții clare, ci despre atmosfera de nesiguranță permanentă, despre paranoia care l-ar fi putut încerca atunci când scria și orice frază ar fi putut fi, de fapt, o posibilă capcană pentru autor. Scrisul, în astfel de circumstanțe, pare să devină un joc periculos în care fiecare cuvânt ar putea însemna fie salvare, fie damnare. De aici, și titlul cărții: într-un astfel de sistem, până și arta ar putea deveni o povară atunci când este pusă „în slujba” celor cu idealuri aberante, o „cruce” pe care scriitorul trebuie să o ducă până la capăt de cele mai multe ori, cu speranța că, dincolo de suferință, cuvintele sale vor rămâne...

Text scris de Andrei Cioată.